Pentru că micul dejun era inclus în serviciile oferite de hotel, dimineaţa zilei de sâmbătă ne-a prins la restaurantul acestuia. Chiar dacă francezii nu îl numesc “colazione”, cum o fac italienii, micul dejun se rezumă la acelaşi croissant sau baghetă de pâine, dulceaţă şi o cană cu lapte, cafea, sau suc de portocale, după bunul plac. Cu prilejul venirii mele în Paris, am aflat, spre ruşinea mea, că Sarkozy nu mai este preşedinte. În acelaşi buletin de ştiri se discută şi de înfrângerea naţionalei de rugby a Franţei, în faţa Ţării Galilor, meci disputat cu o seară înainte, pe când noi dormeam neîntorşi.

1

Vremea se anunţa a fi una prielnică, dar pentru că nu ne grăbeam chiar aşa tare să ajungem la Turnul Eiffel (resimţeam oboseala din ziua precedentă), dar mai ales pentru că nu ploua, am avut timp berechet să studiez străzile Parisului. Pe de-o parte, frizerii, pline ochi cu oameni de culoare, iar pe cealaltă, magazine de cosmetice, peruci şi costume ca pentru carnaval ori cabaret. Ici-colo, dar mai ales în colţurile intersecţiei, erau cafenele şi restaurante. Nu vă spun că de la venirea noastră în Paris, nu am auzit niciun şofer claxonând, deşi am trecut pe culoarea roşie a semaforului de câteva ori. Oamenii de aici, fie sunt prea calzi şi civilizati, fie prea reci şi nepăsători.

2

Cu gândul că nu suntem singurii turişti ai Parisului şi pentru a câştiga timp, am luat metroul până la staţia Trocadero, situată în apropierea Turnului Eiffel. Deşi se spune că Paris ar fi al doilea cel mai scump oraş din lume, mie unul nu mi-a lăsat impresia asta, spre fericirea mea. Fiind “Jeune” (după cum scria pe biletul meu de acces în turn) am plătit numai 13€, în timp ce părinţii mei şi prietenii de familie ce ne-au însoţit, au plătit în jur de19€ fiecare. Am ales să urcăm cu liftul, şi nu pe scări.

3

 

Şi am urcat, şi am tot urcat. Până în vârful turnului, lăsând sub noi oraşul dragostei, dar şi câţiva nori. De aici, de la 324 de metri, Paris cât vezi cu ochii. Paris în stânga, Paris în dreapta, împărţit în două de Sena, ce şerpuia alene în bătaia soarelui. Pentru prima oară, nu am simţit furnicături în vârfurile degetelor de la picioare când am privit în jos. În schimb, am avut un gol în stomac în momentul în care am zărit un lacăt prins pe una dintre gratiile de protecţie. Motivul: lacătul fusese atârnat doar cu o zi înainte de aşa-zisa “Apocalipsă”.

4

La scurt timp după ce am coborat din turn, ne-am reluat traseul spre Domul Invalizilor, ce adăposteşte rămăşiţele lui Napoleon, totodată fiind şi cel mai mare muzeu de arme din lume. De aici, am ajuns în Grădinile Luxembourg, implicit la Palatul Luxembourg care este, de altfel, şi sediul Senatului Francez. Pentru că parcul reprezintă unul dintre locurile în care se strâng jucătorii de şah, sporturile cu mingea sunt interzise. Fiind orele prânzului, şi pentru că abia mai trăgeam picioarele după noi, am intrat la primul MC care ne-a ieşit în cale. În scurt timp, aveam să pornim spre nord, tocmai în celălalt capăt al oraşului, pentru a vizita Biserica Sacre Coeur.

Citește și:  Varşovia, o experienţă surprinzătoare

4(1)

Aici, pe dealul Montmarte care se traduce ca “muntele martirului”, ne-am petrecut restul zilei. Locul în care Sfântul Denis, episcopul Parisului, a fost decapitat în anul 250 d.H mai este cunoscut şi sub numele de “cartierul artiştilor”, populaţia fiind nevoită să se mute la periferia oraşului când Napoleon al III-lea a dat terenurile, situate central, oamenilor înstăriţi. Punctul de atracţie îl reprezintă Basilica Sacre Coeur, dar până acolo, mai avem de urcat.

7

 

Deşi puteam alege funicularul, am hotărât să mergem pe jos, mai mult pentru a putea gusta din clătitele de la colţul străzii, al căror miros se simte cum ieşi de la metrou. Străzile sunt înguste, iar pe una dintre ele am dat de câţiva nigerieni care, la umbra unui ficus enorm îşi făceau celebrele frizuri afro. De data aceasta, prietenul nostru de familie s-a băgat în vorbă cu ei, pentru că nu cu mult timp, călătorise în Capul Verde. Am aflat că unul dintre ei a lucrat în Italia ani buni, motiv pentru care cunoştea bine limba.

8

 

Nu înainte să plecăm, unul dintre ei, care avea un prieten pe nume Marco, în România, ne-a îndemnat să mai stăm, poate dorim să fumam cu ei. Mai în glumă, mai în serios, i-am refuzat şi ne-am continuat drumul, puţin ruşinaţi de oferta primită. În capătul scărilor ce duc la Sacre Coeur, ce să vezi! Un artist stradal, ce jongla cu mingiile, nu altul decât Iya Traore!

9

După ce i-am făcut câteva fotografii, am intrat în biserică, pe care am străbătut-o dintr-un capăt în altul, iar apoi am plecat, nu înainte de a aprinde şi nişte lumânări.

10

Se înserase deja, iar Parisul, asemeni unui furnicar, prindea viaţă. Într-un final, am ajuns în camerele noastre. În blocul de vizavi, se ţinea o petrecere. Am tras draperia şi ne-am băgat la somn. Ne aştepta o zi lungă, ultima în Paris.

N.R. Fotografiile sunt făcute de autorul acestui articol.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.