Penicilina – medicamentul minune

Antibioticele pe baza de penicilina sunt cele care actioneaza impotriva bacteriilor, prin inhibarea cresterii peretului bacterian. In momentul in care bacteriile devin incapabile sa isi creeze un perete complet format, cu rol de aparare, fluidele din corp pot patrunde in interiorul celulei, ducand la distrugerea ei definitiva. Acesta este mecanismul de actiune prin care penicilina, un adevarat medicament minune, distruge bacteriile prezente in interiorul corpului uman.

In secolul al XIX-lea, rata de mortalitate spitaliceasca era foarte crescuta, in special din cauza infectiilor post-operatorii. Bacteriile care patrundeau la nivelul ranii, prin locul de incizare, ajungeau in torentul sangvin, ducand, de cele mai multe ori, la o rezolutie fatala. Aceasta problema a fost relativ rezolvata prin cresterea standardelor de igiena, in ceea ce priveste procedurile chirurgicale folosite in  perioada respectiva si prin aplicarea de antiseptice locale, la nivelul inciziei, care atacau bacteriile din exterior. Pentru ca penicilina nu fusese inca descoperita, la nivel global, exista presiunea gasirii sau modificarii unui antiseptic, care s-ar fi putut administra pe cale interna, pentru a distruge bacteriile din interior.

Dorinta de a descoperi antisepticul “minune” este cea care il stimuleaza si pe doctorul de origine scotiana, Alexander Fleming, in cercetarile sale, mai mult decat inovatoare. In anul 1922, Fleming face o observatie care va duce la schimbari majore in privinta istoriei antibioticelor, referitoare la lacrimile umane, care contin o substanta capabila sa distruga bacteriile, la o rata foarte  mare. Chiar daca aceasta constatare a fost intampinata cu entuziasm, cu timpul, ea incepe sa paleasca, pentru ca  substanta, pe care Fleming o numeste lizozim, nu era capabila sa distruga decat microbii inofensivi pentru organism, nu si bacteriile care duceau la aparitia bolilor. Penicilina inca se lasa asteptata.

Chiar daca respectivul context nu ii mai era favorabil, Fleming se decide sa continue cercetarile. In anul 1928, doctorul incepe experimentele care presupuneau dezvoltarea de stafilococi in cultura, folosind ca mediu de crestere mucegaiul. Surprinzator sau nu, dupa mai multe zile in care fusese plecat, intrand in laboratorul sau, odata cu ridicarea capacului cutiei in care se aflau culturi de o anumita bacterie, Fleming observa ca, in jurul mucegaiului, bacteriile au incetat sa creasca. O anumita componenta a mucegaiului era responsabila de dizolvarea bacteriilor, singurul lucru care mai ramanea de facut fiind izolarea acestei componente inca necunoscute. Dupa repetarea testelor, Fleming izoleaza lichidul lasat de mucegai si, astfel, ia nastere renumita penicilina, cea care va reusi sa trateze, cu succes, gonorea, meningita, difteria si pneumonia, afectiuni frecvente in acea perioada. Comunitataea medicala a reactionat destul de rezervat la descoperirea lui Fleming, considerand ca odata bacteria patrunsa in organism, nu se mai putea face nimic pentru persoana bolnava.

Numarul mare de decese din timpul celui de-al doilea razboi mondial i-a determinat pe doi cercetatori, Howard Florey (medic australian) si Ernst Chain (biochimist german), sa reevalueze descoperirea lui Fleming, dupa teste indelungate reusind sa sintetizeze penicilina sub forma de praf. Fleming, Florey si Chain au primit, in urma descoperirilor lor, extrem de valoroase, Premiul Nobel pentru Medicina, in anul 1945.

Penicilina, antibioticul minune, are imensa putere de a distruge bacteriile care, in timp, au provocat nenumarate decese. Cu toate acestea, exista, in continuare, si indivizi care dezvolta o reactie negativa la penicilina, motiv pentru care nu poate fi administrata in orice conditii si nici macar pentru toate tipurile de bacterii existente.

Rezistenta la penicilina

Este bine cunoscut faptul ca bacteriile au capacitatea de a suferi mutatii genetice foarte rapide, in urma interventiei anumitor factori. Odata cu descoperirea penicilinei, au fost selectate un numar mare de bacterii rezistente la acest antibiotic. Este vorba de bacteriile care dezvolta asa numitele penicilinaze, niste enzime care pot distruge legatura foarte puternica din lantul antibioticului, facandu-l, deci, inactiv. Fenomenul se petrece si in cazul altor tipuri de antibiotice, descoperite mai tarziu. Din acest motiv, de obicei, inainte de administrarea unui antibiotic, se face o antibiograma, din care se vede la ce medicament este rezistenta o anumita bacterie.

Alergii la penicilina

Se estimeaza ca aproximativ 300-500 de persoane mor anual, pe glob, din cauza reactiilor alergice la penicilina. Acesti pacienti dezvolta soc anafilactic, o stare acuta, care duce la scaderea instanta a tensiunii arteriale, inflamarea cailor aeriene si scaderea pulsului. Reactia, foarte puternica, este data de legarea antibioticului de receptorii organismului uman si declansarea unui raspuns imun inflamator, prin intermediul imunoglobulinelor E.

Simptomele frecvente ale unui soc anafilactic sunt:

• inflamarea buzelor;
• frisoane;
• inflamarea limbii si a fetei;
• mancarimi la nivelul ochilor si inflamarea pleoapelor;

  

In anumite conditii, socul anafilactic poate avea o simptomatologie extrem de severa:

• pierderea cunostintei;
• greata si varsaturi;
• dificultati de respirare;

Este important ca fiecare sa fie constient de posibilitatea aparitiei acestor simptome, mai ales daca nu a facut un test de toleranta la penicilina si, in cazul in care se manifesta, dupa adminstrarea antibioticului, sa se adreseze urgent medicului, deoarece, fara o interventie rapida, se poate ajunge la deces. Indivizilor care dezvolta o reactie alergica la penicilina li se administreaza un tratament pe baza de antihistaminice si/sau corticosteroizi, pentru a contracara efectele periculoase.