Reîncarnarea este o spaimă pentru cei care cred în ea, nefiind dorită în cazul populației orientale și o activitate excentrică, interesantă, o posibilă salvare pentru occidentali. Dacă orientalii încearcă să evite samsara, reîncarnarea fiind o consecință a eșecului vieții anterioare, occidentalii își exprimă nostalgia sau speranța zicându-și că în viața anterioară sau viitoare au fost sau vor fi mai buni.
Ce este reîncarnarea?
Reîncarnarea presupune reîntoarcerea spiritului, a energiei sau a conștiinței individuale într-o altă formă materială decât cea inițială, de natură umană, animală sau vegetală.
Alte concepte precum transmigrarea sufletului, metempsihoză, întoarcerea eternă sunt concepte apropiate de semnificația reîncarnării. Metempsihoza este un termen grec ce corespunde în mică măsură termenului englezesc transmigrare; acesta presupune viață după moarte, trecerea energiei, a sufletului dintr-un corp în altul.
Se întâlnește în cultura greacă, prin orfism, în Orientul Extrem la nivelul hinduismului, budismului sau jainismului. Occidentul va fi cucerit și interesat de această teorie începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea. Aspiranții acced la ea cu scopul de a-și îmbogăți experiența, de a trăi mai mult sau mai puțin atent în viața actuală, de a fi scuzați pentru anumite lipsuri sau eșecuri, spre deosebire de orientali care încearcă să oprească șirul reîncarnărilor.
Reîncarnarea este supusă dorinței și karmei, termen din sanscrită care presupune acțiunea și reacția, sau fapta și consecințele sale, cauza și efectul.
Prin acest termen – eveniment sunt explicate și condițiile sociale ale oamenilor. Clasele sociale, inegalitățile dintre clasele sociale sunt explicate și puse pe seama vieților anterioare. Fiecare credincios al reîncarnării trebuie să își accepte viața și să încerce să se elibereze, să oprească ciclul reîncarnărilor. Totodată, în contextul reîncarnării, moartea nu presupune o încetare a vieții, ci o perioadă de reculegere, de analiză care organizează contextul noii nașteri. În această etapă „sufletul” își alege părinții, epoca, persoanele importante cu care va inter-relaționa și durata de viață.
Reîncarnarea se presupune a își avea originile în Epoca Fierului, 1200 Î.H., fiind atestată în 600 Î.H. în doctrinele hinduismului, budismului, jainismului. Reîncarnarea este o doctrină filosofică de origine indiană, cu toate că în Vede, textele antice indo-ariene considerate a fi cele mai vechi, nu se găsește nici o afirmație pozitivă sau o însușire a acestei filosofii.
În hinduism, reîncarnarea se produce pentru că sinele (sufletul) dorește să trăiască mai multe experiențe. Odată cu perceperea vieții ca o iluzie și dobândirea sentimentului de nemulțumire, sinele va căuta mulțumirea în practica spirituală. El va înțelege că sinele său face parte și trebuie să se unească cu Absolutul. Dorința, ignoranța și karma sunt factori care ajută la producerea reîncarnărilor, a ciclului numit de indieni samsara.
În jainism sufletul și materia sunt eterne, ceea ce face ca viața după moarte să ia o altă formă, procesul numindu-se renaștere sau transmigrare. Filosofia jainistă are ca scop o devenire supremă a sufletului și nu susține o anihilare a lui. Renașterea se produce ca urmare a karmei, influențată de dorința sufletului. Pedeapsa sau Dumnezeu nu au nici un rol în ciclul existențial al individului, ci doar acțiunile sale sunt esențiale.
Reîncarnarea budistă nu are un suflet sau spirit etern ci un flux de conștiință care „redevine” sau renaște de la o viață la alta. Persoana născută supusă samsarei nu este identică, dar nici unică. Ea apare ca efect al acțiunii sau dorinței din viața anterioară. Reîncarnarea este posibilă din cauza ignoranței. Reîncarnarea budistă presupune 5 sau 6 domenii de existență, ființa revenind sub formă umană, animală sau ființă cu puteri supranaturale, dar foarte rar în formă umană de la un ciclu la altul. Reîncarnarea este menționată în practicile de meditație, care urmăreau aplicarea tehnicilor de analizare, întâlnire cu formele trecute ale conștiinței din viețile anterioare. O personalitate notorie a budismului tibetan este Dalai Lama.
În Grecia, reîncarnarea va apărea disputată și în discuțiile filosofilor Platon, Pitagora și diverși gnostici. Părintele metempsihozei este considerat a fi Orfeu, care susținea că sufletul este ținut prizonier de către trup. Pentru eliberarea lui din roata renașterilor, era necesară intervenția zeilor, a zeului Dionysos în special.
În credința greco-romană, metempsihoza va dispărea o dată cu impunerea creștinismului, a cărui doctrină susține viața după moarte ca înviere, ca urmare a faptului că fiecare suflet este nemuritor și unic. Creștinul este judecat și răsplătit prin Iad sau Rai.
Reîncarnarea este o doctrină religioasă filosofică a vieții de după moarte. Deși dovezi despre viața după moarte nu sunt, scopul acestei doctrine este unirea cu Absolutul.
O anecdotă medievală chinezească
O bătrână călugăriță budistă propovăduia pe străzile orașului zicând: „Dacă cineva ucide în viața asta o găină se va reîncarna în viața următoare într-o găină”. Și continua:„Dacă cineva ucide în viața asta un porc se va reîncarna în viața următoare într-un porc.” Și bătrâna lua animalele la rând;
Un măcelar care o asculta, nemairăbdând, îi zise: „Apoi, babo, după cum zici tu, cel mai bine e să ucizi un om!”
