Sânzienele, în folclorul şi în literatura românească – ecouri ale unui cult străvechi, solar și fertil

Sânzienele, legate de un complex de credințe, obiceiuri și tradiții străvechi, cu rădăcini precreștine, ocupă un loc privilegiat în folclorul românesc, reprezentând un mit ale cărui valenţe s-au conservat şi chiar s-au îmbogăţit de-a lungul timpului. Sânzienele sunt celebrate, în fiecare an, la data de 24 iunie (la puţin timp după solstiţiul de vară), într-o zi care coincide și cu “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” (Sfântul Ion de vară), dar păstrându-şi caracterul profund mitologic din perioada anterioară apariţiei creștinismului.

Etimologia cuvântului „Sânziană” (despre care, în DEX, se precizează că ar proveni din latinescul “Sanctus dies Johannis”, are legătură, mai degrabă, după cum subliniază Mircea Eliade, cu “Sancta Diana” (zeița romană a pădurii și vânătorii), care avea un corespondent în spaţiul geto-dacic – “Sancta Diana de la Sarmizegetusa” (identificată de unii mitologi, precum Vasile Pârvan, cu “Bendis”, adorată de daci ca zeiţă a Lunii, a nopţii, a farmecelor, patroana iubirii şi a maternităţii).

De altfel, spune Mircea Eliade, şi cuvântul “zânatic” (“care și-a pierdut facultatea de a judeca normal; care și-a ieșit din minți”, DEX), în limba română, îşi are originea în latinescul “dianaticus”/ “dianatici” (“posedaţi de zeiţa Diana”).

Vasile Pârvan considera că, după romanizarea Daciei, cultul zeiţei Diana Sancta de la Sarmizegetusa a supravieţuit, “a devenit Sânziana – San(cta) Diana) – figură centrală a folclorului românesc”.

Sânzienele, în folclorul românesc

În miturile româneşti, Sânzienele sunt zâne bune, fecioare frumoase, cu păr lung, îmbrăcate în alb, care locuiesc în păduri, luminișuri sau pe câmpii şi care, o singură dată pe an, în noaptea de 23 spre 24 iunie, dansează ritualic (“Hora Sânzienelor”), în cerc, locul unde au călcat rămânând ars sau fără vegetație. Se spune că, într-o astfel de noapte, florile, ierburile, apele și cerul capătă puteri magice, animalele pot vorbi, iar vraja și descântecele au eficiență maximă. Este o noapte magică, similară cu cea de Sfântul Andrei sau cu cea din Ajunul Crăciunului, când lumea reală și cea supranaturală comunică.

Niciunui muritor nu-i este îngăduit să vadă Sânzienele, iar dacă se întâmpla acest lucru, fie moare, fie înnebunește, fie rămâne mut. În toate miturile şi legendele autohtone se subliniază că, dacă Sânzienele sunt “nesocotite”, pot deveni dușmănoase – provocând boli, distrugând recolte sau fermecând oamenii.

Sânzienele pot lega sau dezlega iubiri sau pot “încurca mințile” celor care iubesc necugetat. Sunt şi legende în care Sânzienele sunt asociate cu apariția Zburătorului – un spirit care bântuie fetele tinere, provocând doruri și suferințe din dragoste.

Sânzienele şi Drăgaica

În unele zone ale ţării (mai ales, în sud, în Muntenia, în Oltenia, Dobrogea, dar si în sudul Moldovei), Sânzienele sunt numite şi “Drăgaice”, deși uneori ele au roluri și manifestări diferite. Cuvântul “Drăgaică” a intrat în limba română ca împrumut din bulgară (“dragaika”), pe filiera slavă (sl. “dragu” – “frumos”/ “drag”).

În folclorul românesc, despre Sânziene/ Drăgaice se mai crede că fac parte dintr-o categorie de fiinţe mitologice cu statut incert – Ielele, tinere frumoase, cu mare putere de seducţie, care apar numai în Noaptea de Sânziene, şi care vrăjesc bărbaţii prin cântecul şi dansul lor, având asupra acestora puteri nefaste.

Rostul Drăgaicei, ca vechi obicei agrar, era de a asigura belșugul de peste an şi protecția culturilor, printr-un dans ritualic, executat, în ziua de 24 iunie, de tinere din sat, înveşmântate în alb, cu flori de sânziene în păr sau pe vălul care le acoperea faţa, iar sugestia unei cruci (prin mișcările Drăgaicelor) era semnul încărcăturii simbolice a acestui moment.

Conexiunile cu “Rusalcele” (“Rusaliile”) relevă, de asemenea, o bogată tradiție mitologică românească, în care fiinţe supranaturale feminine – zâne, spirite ale naturii – au un rol ambivalent: pot fi binefăcătoare sau distrugătoare. Deși par similare, există diferențe esențiale între ele, în ceea ce privește originea, comportamentul, ziua de sărbătoare și relația cu oamenii.

Depre Rusalce, spre deosebire de Sânziene, se crede că sunt “spirite de apă” (trăiesc în izvoare, lacuri, râuri), dar se arată tot o dată pe an (în noaptea de Rusalii, la 50 de zile după Paşte), iar dansul lor este hipnotic şi bolnăvicios, sunt adesea răzbunătoare, se alungă cu descântece şi flori de pelin.

Alte practici magice de “Sânziene”

Şi alte practici magice individualizează “Sânzienele”, ca veche sărbătoare precreştină. Se spune că, în noaptea de 23 spre 24 iunie, florile, ierburile, apele și cerul capătă puteri magice, iar vraja și descântecele au eficiență maximă.

În ziua de Sânziene, femeile culeg flori galbene de sânziene (mai ales dimineața, pe rouă), din care fac cununi. Acestea sunt aruncate pe case, uși sau în apă, pentru noroc, sănătate și dragoste. Tinerele obişnuiau să pună cununi de sânziene sub pernă, ca să-și viseze ursitul. Uneori, se practica și un ritual de ghicire a viitorului, în funcție de comportamentul florilor sau al vântului.

Sânzienele aduc rodul pământului, se crede că după această zi „se leagă grâul”, se aprind focuri ritualice, se ard plante aromatice sau se interpretează dansuri, pentru a alunga duhurile rele și a proteja gospodăria. Dacă tradiţiile nu sunt respectate, se spune, Sânzienele pot aduce furtuni, grindină, secetă sau boli.

Simbolurile centrale ale acestei sărbători sunt florile de sânziene (Galium verum) – semn al dragostei, fertilității și protecției, cercul (hora, cununa) – simbol al continuității, al ciclicității vieții și al unirii dintre lumi, albul și galbenul – culorile ritualice ale purității și luminii solare.

Prin urmare, Sânzienele întruchipează forțe feminine ale naturii, dar sunt și semne ale dualităţii – binefăcătoare, când sunt respectate, și distrugătoare când sunt ignorate sau când se încalcă interdicţiile. Tradițiile de Sânziene păstrează, până astăzi, ecouri ale unui cult străvechi solar și fertil, fiind o expresie vie a legăturii profunde dintre om, natură și magie în spiritualitatea românească.

Sânzienele în literatura românească

Mitul Sânzienelor, cu farmecul său arhaic și misterios, a fost valorificat în mod original de autori importanți ai literaturii române, mai ales în perioada romantismului, dar și în literatura modernă și contemporană.

În 1852, Vasile Alecsandri, în “Poezii populare ale românilor”, deși se referă la “Drăgaice” (denumirea populară pentru Sânziene, în sudul țării), este vorba, de fapt, de o formă folclorică a aceluiași mit, cu elemente de magie agrară și credințe legate de solstițiul de vară. Cunoscutul poet culege și stilizează aceste cântece, în care apar teme de fertilitate, dans ritualic, zâne ale câmpului, lui datorându-i-se, de altfel, conservarea, peste timp, a nenumărate creaţii populare.

În lirica românească, de la romantici, la moderni, de la Eminescu, la Lucian Blaga, chiar dacă nu se face trimitere exactă la “Sânziene”, se pot recunoaşte aluzii, simboluri, metafore referitoare la femeia mitică, frumoasă, aproape inaccesibilă, la natura magică – pădurea, florile, câmpul înflorit – ca spații sacre, la “trecerea” spre o altă lume, o lume spirituală, a visului sau a nemuririi.

În proza românească, două romane foarte diferite ca stil şi viziune – “Nopţile de Sânziene”, de Mihail Sadoveanu şi “Noaptea de Sânziene”, de Mircea Eliade, sunt, cu siguranţă, remarcabile, pe direcţia “realismului magic”, inclusiv prin felul în care este valorificat “Mitul Sânzienelor”.

“Nopţile de Sânziene”, de Mihail Sadoveanu

Romanul “Nopţile de Sânziene” (1934), de Mihail Sadoveanu, aparține scrierilor de maturitate (ca şi “Creanga de aur”, publicat cu un an înainte), când scriitorul a apelat la realismul magic pentru a reconecta literatura română la un fond ancestral, dacic–românesc.

Cartea se construieşte pe confruntarea dintre două lumi – o civilizație tradițională, autohtonă, centrată pe legătura cu pădurea Borzei – un teritoriu sacru, păzit de pădurarul Neculai Peceneaga (“Asta-i pădure apărată de Dumnezeu […] Dacă n-ar fi apărată, n-ar fi stat până acuma în picioare”) şi una nouă, modernă, reprezentată de prințul Lupu Mavrocosti și inginerul francez Antoine Bernard, care intenționează defrișarea și exploatarea pădurii pentru profit.

Într-un cadru ceremonial, în poiana numită “La Paraclis”, în noaptea de Sânziene, “cerurile se deschid”, iar stihiile naturii, pentru o clipă suspendată în timp, capătă glas uman – “toate se strâng în sobor și stau la sfat”.

În acest răstimp sacru, pădurea și cei care o iubesc rezistă agresiunii civilizației utilitariste. Antoine e blocat de forțele invizibile ale locului, chiar și proprietarul – prințul – participând indirect la apărare. Sânzienele (“Noaptea de Sânziene”) suspendă legile timpului și istoriei, oferind unui spațiu ancestral puterea de a se opune modernității.

“Noaptea de Sânziene” (1955), de Mircea Eliade

“Noaptea de Sânziene”, romanul lui Mircea Eliade, pe care însuşi autorul îl considera “capodopera” sa, a fost publicat pentru prima dată la Paris (unde Eliade s-a stabilit începând cu anul 1945, nemaiintorcându-se vreodată în România), în limba franceză, cu titlul “Foret interdite”. În limba română, a apărut tot la Paris, abia în 1971, într-un tiraj redus.

“Solstiţiul de vară şi Sânzienele – spunea Eliade, în “Jurnalul” său – îşi păstrează pentru mine toate farmecele şi toate prestigiile. Se întâmplă ceva şi ziua aceasta mi se pare nu numai cea mai lungă, ci pur şi simplu alta decât cea de ieri sau de mâine”.

Universul cărţii se construieşte în jurul personajului Ştefan Viziru, un căutător al “sensului” vieţii, convins de existenţa hierofaniilor (manifestări ale sacrului în profan), iar Sânzienele (“Noaptea de Sânziene”) reprezintă un prag de trecere, de iluminare spirituală, simbol al întoarcerii la o lume mitică pierdută.

În ziua solstiţiului de vară, din 23 iunie 1936, protagonistul, în vârstă de 34 de ani, căsătorit cu Ioana, pe care o iubeşte, trăieşte un sentiment ciudat, o dorinţă de neoprit de a revedea locurile copilăriei, din pădurea Băneasa (loc cunoscut, în folclor, pentru energia lui spirituală), unde o întâlneşte pe frumoasa Ileana, un punct de cotitură, de la care simte că viaţa sa “şi-a pierdut înţelesul”.

Sânzienele, clipa de graţie şi “Camera Sambo”

Dacă, în planul de suprafaţă, romanul mizează pe o viziune realistă (Bucureştiul anilor 1936 – 1948, evenimente verosimile etc.), în planul de adâncime, intevin experienţe stranii, dorinţa de ieşire din timpul profan, pentru a regăsi beatitudinea copilăriei sau pentru a se împlini într-o iubire care nu este posibilă decât în imaginaţie, în vis sau dincolo de moarte.

Din această perspectivă – a timpului sacru – un simbol central al cărţii este “Camera Sambo”– un spaţiu al iniţierii, în care timpul s-a oprit: “În Sambo simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu şi mă lua în braţe îndată ce-i calcam pragul. N-am mai simţit, apoi, nicăieri şi niciodată, o asemenea fericire, în nicio biserică, în niciun muzeu; nicăieri şi niciodată”.

Personajul principal, Ştefan Viziru, trăieşte, în final (când o reîntâlneşte pe Ileana, în pădurea Royaumont, de lângă Paris), fericirea supremă după care tânjise toată viaţa, dar despre care ştie că nu o poate păstra. În schimb, a înţeles că “acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de ajuns”.

Romanul “Noaptea de Sânziene” este, până la urmă, o pledoarie pentru căutarea drumului către sine, către libertatea interioară, singura pe care timpul istoric (real) nu o poate confisca şi pentru “clipa de graţie”, în spiritul credinţelor populare, când “cerurile se deschid”, transformând clipa în eternitate.

“S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole – spune Mircea Eliade, prin vocea personajului său – dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi”…