Legenda Lupului Alb conţine unul dintre cele mai frumoase şi profunde arhetipuri ale spiritualităţii româneşti, care surprinde, ca într-o spirală a devenirii noastre ca neam, ideea de continuitate, de armonizare a lumii vechi cu istoria nouă, şi felul în care marile “treceri” nu s-au petrecut ca “rupturi”, ci ca “transformări” întru fiinţă, aşezate temeinic pe aceleaşi esenţe.

În timpurile ancestrale, precreştine, în această perioadă a anului, de răgaz de la muncile agricole şi de pregătire pentru un alt ciclu al reînnoirii naturii şi omului, se celebra, spun legendele, Noul An Dacic.

Nu întâmplător, până astăzi, în calendarul popular, mai multe sărbători din noiembrie – decembrie amintesc de animalul totemic al dacilor – “Ziua Lupului”(13 noiembrie), “Filipii de toamnă” (11-17 noiembrie), “Filipul cel Şchiop” (“Filipul”- Zeul-Lup), fiară neînfricată şi neîmblânzită, cunoscută şi sub numele de “Gădineţul Şchiop” (21 noiembrie), “Filipii de iarnă” (29 ianuarie – 2 februarie). Chiar noaptea Sfântului Andrei (30 noiembrie) este numită, în folclor, “Noaptea lupului”.

În tradiţia folclorică, “Filipii” îi denumesc pe apostoli (adepţi şi apărători ai învăţăturii creştine) care, pe vremea “prigonirilor” au fost aruncaţi într-o groapă cu lupi, de unde toţi au ieşit însă nevătămaţi.

Toate practicile ritualice din această perioadă, la noi, aveau legătură cu “lupii”, un indiciu că, de pe vremea dacilor, lupul a fost venerat ca animal totemic, animal-salvator, animal psihopomp (care conducea sufletele din lumea aceasta în lumea de “dincolo”), ca animal-călăuză, semn al timpului, al curajului, al victoriei, temut şi respectat în acelaşi timp.

În mentalul colectiv, in timp, semnificaţiile unui timp mitic foarte îndepărtat, al începuturilor, au fuzionat cu cele ale sărbătorilor creştine, toate sublimate în credinţe, obiceiuri, tradiţii care dau identitate acestui spaţiu geografic şi cultural în care trăim astăzi.

Legenda Lupului Alb şi bivalenţa simbolurilor

Columna lui Traian, Draco, stindardul dacilor
Columna lui Traian, Draco, stindardul dacilor

Legenda Lupului Alb este nu numai una dintre cele mai frumoase din cultura noastră populară, dar şi emblematică pentru bivalenţa unui simbol central al spaţiului românesc – Lupul.

Dacii, al căror nume – “daoi”- făcea trimitere la “lupi” (din “daos”, cuvânt care, în limba frigiană, înseamnă “lup”) potrivit istoricului grec, Strabon, citat de Mircea Eliade, în lucrarea “De la Zalmoxis la Gengis-Han”, venerau acest animal. Eliade consideră că şi numele lui Zalmoxis trimite la un etimon frigian – “zalmos” (lup).

Stindardul de luptă al geto-dacilor – “Drako” (şarpe, balaur) – reprezentat pe Columna lui Traian, în peste 20 de imagini, avea în vârf un cap de lup, continuându-se cu un trup de balaur/ dragon, confecţionat din material textil, bronz sau argint şi care, în timpul luptelor producea un zgomot înfricoşător, precum urletul lupilor.

Pornind de la o informaţie din scrierile lui Herodot, Romulus Vulcănescu, în lucrarea “Mitologie română”, arată că, la “neuri”, un trib dacic, de la nord de Dunăre, veneraţia faţă de lup se manifesta şi prin faptul că fiecare dintre neuri, o dată pe an, se metamorfoza în lup, pentru a se pătrunde de spiritul animalului.

Legenda Lupului Alb şi veneraţia dacilor pentru Zalmoxis

Legenda Lupului Alb
Legenda Lupului Alb

Legenda Lupului Alb are rădăcini foarte vechi, derivând din veneraţia geto-dacilor pentru Zalmoxis, zeul suprem din panteonul geto-dacic. Unele mituri îl descriu pe Lupul Alb ca fiind, de fapt, unul dintre preoţii devotaţi lui Zalmoxis, protector al oamenilor şi al animalelor pădurii, dar şi judecător al laşilor şi trădătorilor.

Acest preot, cu pletele şi barba albe, de care ascultau şi fiarele pădurii şi, mai ales, lupii, cutreiera Dacia, spun legendele, pentru a-i asigura pe oameni de protecţia lui şi a zeului lor şi pentru a-i ajuta la nevoie, până când Zalmoxis a hotărât să-l transforme într-un lup alb, mare şi puternic, care să-i adune, la vreme de primejdie, pe ceilalţi lupi şi să le vină în ajutor dacilor, “fraţii” lor.

Se mai povesteşte că, la un moment dat, când romanii au ajuns în Dacia, pentru a-i înfrânge pe geto-daci, au început să sădească neîncrederea în rândul populaţiei autohtone faţă de marele zeu. Unii “trădători” au început să omoare lupii, cu gândul că, poate, unul dintre aceştia este Marele Lup Alb şi că, oferindu-l romanilor, ei vor scăpa cu viaţă.

Acesta a fost momentul în care, de durere şi dezamăgire, Zalmoxis şi Marele Lup Alb s-au retras, pentru totdeauna, în Muntele sacru (probabil, “Muntele Om”, din Bucegi), iar lupii s-au retras si ei în munţi şi nu s-au mai întors pentru a-şi ajuta “fraţii”.

De la Legenda Lupului Alb, la Sfântul Andrei, “ocrotitorul lupilor”

Legenda Lupului Alb
Legenda Lupului Alb

La niciunul dintre popoarele din jur nu s-a putut identifica o aşa continuitate excepţională în preluarea unor simboluri care definesc o anume spiritualitate, precum în felul în care Legenda Marelui Lup Alb a fost dusă mai departe, în mitologia creştină românească.

Astfel, Legenda Lupului Alb nu a dispărut odată cu credinţele şi ritualurile geto-dacice, ci a continuat, despre Apostolul Andrei, “Cel dintâi chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos”, spunându-se că, ajuns în Scythia Minor (Drobrogea de astăzi), a fost călăuzit de spiritul Lupului Alb, în memoria colectivă el rămânând nu numai ca propovăduitor al noii religii, ci şi ca protector al lupilor şi al animalelor.

Citește și:  Un scurt tur al Universului

De asemenea, în plan simbolic, Noaptea Sfântului Andrei (29 spre 30 noiembrie), care coincide cu începutul Anului Nou Dacic, este şi “Noaptea Lupului”, vreme la care lupii prind grai omenesc, un timp pentru practici magice cu caracter oracular.

Nenumărate obiceiuri stau mărturie pentru o astfel de înţelegere a sărbătorii – copiii erau trimişi să pună faină la răscruce de drumuri, ca să-l îmblânzească pe lup, să nu atace animalele, Sfântul Andrei, se spune, împarte şi el pradă fiecărui lup, pentru a trece cu bine iarna.

Mihai Coman, autor al unor remarcabile studii de antropologie culturală, în cartea “Mitologie populară românească”, subliniază că interdicţia de a munci în aceste zile nu este o “răsplată”, ci un gest sacrificial.

Sfântul Andrei – Ocrotitorul României

El Greco, Sfantul Andrei
El Greco, Sfantul Andrei

Sărbătoarea Sfântului Andrei, la noi, la români, are o semnificaţie deosebită, Apostolul Andrei fiind considerat fondatorul creştinismului în spaţiul nord-dunărean. În 1997, Sfântul Sinod l-a declarat pe Sfântul Andrei “Ocrotitorul României”.

Textele sacre relatează că Apostolul Andrei s-a născut la începutul secolului I, într-o familie de pescari. A fost primul discipol chemat de Isus. Viața și faptele sale au fost transmise mai mult prin tradiția religioasă decât prin documente istorice precise, dar există câteva aspecte cunoscute despre el.

Şi-a petrecut primii ani din viață în Betsaida, pe malul lacului Galileii, fiind pescar, împreună cu fratele său, Simon Petru. Când Isus l-a chemat să devină “pescar de oameni”, l-a urmat de îndată și a devenit unul dintre cei mai apropiați discipoli ai lui Isus.

După crucificarea și învierea lui Isus, Apostolul Andrei, pentru a-şi împlini misiunea, a ajuns în Balcani, apoi în zonele din jurul Mării Negre, precum si în sudul Rusiei de astăzi, unde a predicat și a botezat mulți oameni.

Tradiția spune că a fost martirizat în vremea împăratului Nero, la data de 30 noiembrie, la Patras, capitala regiunii Ahaia, veche provincie a Imperiului Roman, fiind răstignit pe o cruce în formă de X (în latină, “crux decussata”), cunoscută acum sub numele de Crucea Sfântului Andrei. A acceptat această formă de martiriu din umilință, considerându-se nedemn să fie răstignit în aceeași poziție ca și Mântuitorul său.

Moaştele sale au fost duse, în jurul anului 350, la Constantinopol, iar astăzi se află în Catedrala Sfântul Petru (Basilica di San Pietro), din Roma (în Cetatea Vaticanului).

Viața și moartea Sfântului Andrei au rămas în mare măsură învăluite în mister, însă importanța sa în răspândirea creștinismului și influența sa spirituală continuă să fie celebrate în calendarul creștin până în prezent.

Dovezi ale prezenţei Apostolului Andrei în regiunile nord-dunărene

Pestera Sfantului Andrei, Sursa Doxologia
Pestera Sfantului Andrei, Sursa Doxologia

În afară de relatările textelor sacre şi de miturile care exprimă fuziunea vechilor credinţe dacice cu cele creştine, dintre care emblematică este Legenda Lupului Alb, la români, Apostolul Andrei fiind numit şi “Apostolul lupilor”, există nenumărate alte “dovezi” pe teritoriul românesc (în special, în Dobrogea) că Apostolul Andrei a propovăduit învăţătura creştină la nord de Dunăre.

De exemplu, în apropierea localităţii Ion Corvin, din judeţul Constanta, se află cel mai vechi lăcaş creştin din România – Peştera Sfântului Andrei, precum şi Pârâul Sfântului Andrei, în care se pare că Apostolul Andrei i-a botezat pe primii creştini ortodocşi de aici etc.

Trecerea Sfântului Andrei prin Dobrogea este evocată şi în balade, colinde şi povestiri populare. În Dobrogea, Colindul Sfântului Andrei, în care se vorbeşte despre creştinarea dacilor, deschide perioada sărbătorilor de iarnă. Acest colind a fost consemnat în scris de către Maria Dinu şi publicat în 1935, în revista “Biserica Ortodoxă Română”:

Colo pe grindei,/ Crâng de alunei,/ Val de arţărei,/ Sfânta mânăstire,/ Loc de tăinuire,/ Și tămăduire,/ Se pitește-n tei,/ Casa lui Andrei,/ De la schit la cruce,/ Scara care duce,/ Din cruce la schit,/ Scări de coborât./ De la schit în sus,/ Crucea lui Iisus,/ De la cruce-n tei,/ Casa lui Andrei,/ Cine că-mi venea,/ Şi descăleca?/ Venea Decebal,/ Călare pe-un cal,/ Sfinții că-i găsea,/ Cu ei că vorbea,/ Dar nu se-nchina,/ Nici cruce-și făcea […]/ Iară Sânt Andrei,/ Sub crucea din tei,/ Schitul din grindei,/ Se ruga mereu,/ La bun Dumnezeu”.

Semnificaţia numelui Andrei

Etimonul numelui Andrei este grecescul “andreas”, care înseamnă “viteaz”, “bărbătesc”, “curajos”. La români, semnificaţiei originare a numelui i s-a adăugat şi cea derivată din legendele autohtone – Andrei – “Apostolul lupilor”.

În prezent, de Sărbătoarea Sfântului Andrei, peste 700 000 de români îşi celebrează ziua onomastică, un număr aproximativ egal de bărbaţi şi femei.

Tuturor celor care poartă numele Andrei/Andreea sau unul dintre derivatele lor, La mulţi ani!

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.