Primind invitaţia de a sărbători o zi importantă din viaţa unei persoane dragi mie, cu atât mai mult cu cât evenimentul în cauză avea loc la munte, vineri, 17.05.2013, imediat ce am ajuns acasă, după o spitalizare de trei zile, m-am apucat de făcut rucsacul. La capitolul mâncare a fost simplu: orez fiert, mere, brânză dietetică, morcovi şi alte produse care se încadrează la capitolul mâncare de regim. Iar sâmbătă, 18.05.2013, pe la ora 08.00, părăseam Bucureştiul, ca de fiecare dată, cu multă bucurie, îndreptându-mă spre Râmnicu Vâlcea. Până la Piteşti am moţăit, visând la tot felul de bunătăţi culinare care îmi fuseseră interzise pentru o perioadă. Drumul dintre Piteşti şi Vâlcea a fost o plăcere: dealuri înverzite, mulţi salcâmi “înnebuniţi”, sate drăguţe… Ajunsă în oraşul Râmnicu Vâlcea, a trebuit să-mi umplu timpul până la ora la care m-am întâlnit cu gaşca-întârziată de la Sibiu: am folosit toaleta unui mall, într-un parc am “savurat” o porţie “delicioasă” de orez fiert, de pe o băncuţă aflată la umbra unui copac m-am uitat la mulţimea de vâlceni care sărbătorea Zilele Râmnicului.

Într-un final, au sosit şi cele două maşini cu număr de SB, urmând o fază ca în filmele poliţiste: pentru că au oprit într-un loc interzis, am deschis repede portiera maşinii albe, am aruncat înăuntru rucsacul şi beţele de trekking, apoi am sărit şi eu în maşină. Nici nu am apucat să închid bine uşa, că şoferiţa a apăsat pe acceleraţie, demarând în trombă, lăsănd în urmă dungi negre pe asfalt şi o dâră de fum (evident, ultima parte este doar rodul imaginaţiei mele). Am trecut prin satul Cheia, cu miros de animale şi cu case frumoase, unele cu arhitectură tradiţională, apoi am parcurs în jur de 20 km pe un drum forestier, întâlnindu-ne şi cu a treia maşină. Astfel s-a întregit grupul: unsprezece persoane + un bebe în burtică. Drumul forestier, mai sus amintit, străbate o pădure de poveste. Este însoţit, pe alocuri, de apele jucăuşe şi gălăgioase ale râului Cheia, iar pe marginea lui au fost amenajate locuri de popas şi au fost ridicate numeroase troiţe, facilitând accesul la schiturile Iezer şi Pahomie (unde sper să ajung într-o zi, pentru a aprinde o lumânare şi pentru a mă ruga). Ne-a supus şi la puţin off-road, trebuind să trecem cu maşina prin apele pârâului Comarnice, cu albia destul de lată. Trecerea prin tunelul care străpunge Muntele Stogşoare a fost un déjà-vu, aşteptându-mă ca la capătul lui să văd cabana Bâlea Lac. De unde până unde, habar nu am, dar aşa mi s-a părut.

CIMG1117

Şi uite aşa, undeva pe la ora 15.00, am ajuns la uşa cabanei Cheia din Masivul Buila-Vânturariţa (Munţii Căpăţânii). Senzaţia a fost foarte ciudată, parcă sărisem o etapă, teleportându-mă, trişând oarecum. Că doar până atunci a fost nevoie să urc şi pe jos, cu rucsacul în spate, preţ de o distanţă mai mică sau mai mare, pentru a ajunge la vreo cabană.

CIMG1218

Cabana Cheia poartă numele râului Cheia care curge prin apropiere, râu care, nu departe, a săpat Cheile Cheii (m-am repetat cumva?). Ca o ironie, la această cabana nu sunt chei, toate uşile fiind lăsate deschise (sau cel puţin aşa am auzit eu). Situată la altitudinea de 919 m, este izolată şi flancată de pădure şi turnuri uriaşe de piatră (Masivul Stogşoare, Claia Strâmbă). Este un loc foarte primitor, frumos amenajat, în stil rustic. Aşa cum îi şade bine unei cabane, este animată de prezenţa unui pui de ciobănesc, cu multă personalitate şi pus pe şotii, şi a unei pisici care îşi făcea apariţia doar când o alerga căţelul. Aici se găseşte cel mai ecologic frigider, neavând nevoie de curent electric şi freon pentru a păstra mâncarea la rece. Are forma unui jgheab de lemn, umplut cu apa rece a pârâului Comarnice. Cabanierul, nea’ Ion, este o figură pitorească, desprinsă parcă din cărţile cu muşchetari, imaginea fiindu-i întregită de basca neagră, accesorizată cu câteva insigne.

CIMG1236

CIMG1120

CIMG1123 - Frigiderul cabanei, alimentat cu apa pârâului Comarnice

Înaintea noastră ajunseseră mulţi oameni ai muntelui, frumoşi şi veseli. Corturile unora erau deja montate. După o scurtă inspecţie, câteva poze şi o discuţie cu cabanierul, ne-am luat rucsacurile din maşini şi ne-am instalat în camera de sus, unde se aflau priciurile. Scara care urcă la etaj a ajuns subiect de glumă: “cine bea peste măsură să aibă grijă la noapte, să nu cadă”. Dacă până atunci ne-am hrănit privirea cu imagini deosebite, trebuia să ne ocupăm şi de stomac. La masă, deci! S-au întins doi saci de dormit pe iarbă, la soare, şi s-a pus mâncarea la comun. Nu ştiu de ce, dar nimeni nu a poftit la orezul meu fiert sau la brânza dietetică. Şi-a făcut apariţia şi Molda, puiul de ciobănesc. Nu cred că-i era foame, mai degrabă avea chef să supere pe cineva şi a pus ochii pe noi. După masă, s-a decis să facem puţină mişcare, având de ales între două variante: să urcăm la Peştera cu Lac sau plimbare prin Cheile Cheii, pe Brâna Caprelor (traseu marcat cu triunghi albastru). S-a ales a doua variantă.

CIMG1125

Apele Cheii au făcut o treabă minunată, săpând în pereţii de calcar nişte chei spectaculoase şi sălbatice. Vegetaţie bogată, grohotiş, grote, un tunel natural, porţiuni expuse de versant care necesită atenţie, bucăţi uriaşe de calcar, apa rece, zgomotoasă şi uneori nervoasă şi cu o tentă azurie, cascade, un punct de belvedere, vârful Cozia în zare, pădure multă, fără porţiuni defrişate…cam la asta se rezumă plimbarea noastră.

CIMG1127

CIMG1134

CIMG1144

CIMG1151

CIMG1156

CIMG1160

CIMG1165

CIMG1184

CIMG1189

Odată cu lăsarea întunericului, a început petrecerea, amfitrioană fiind Angela. S-a făcut focul de tabără, s-au adus “sucurile” cu diferite arome (de struguri, de prune+vişine ), au început discuţiile. După ce ne-a servit cu un ceai din partea casei, cabanierul ne-a surprins şi cu floricele, tot din partea casei. Zicea că vinerea este zi de clătite, iar sâmbăta, când sunt oameni mai mulţi la cabană, zi de floricele (voi avea grijă să revin la cabană într-o zi de vineri). După ce s-a cântat “la mulţi ani”, Angela ne-a servit cu câte un morcov din originalul buchet pe care l-a primit. Spre miezul nopţii, după lungi aşteptări şi salivări, a venit rândul grătarului. Am mâncat cel mai bun pui făcut la grătar, graţie lui Rareş, căruia îi mulţumesc şi pe această cale, cu atât mai mult cu cât a avut grijă să nu amestece puiul meu, nesărat, cu restul bucăţilor de carne. Pe la ora 01.00, m-am băgat în sacul de dormit. Ţin minte că stăteam pe spate şi mă uitam în sus. Tavanul era capitonat cu o folie transparentă, prin care se puteau vedea bucăţi de cer înstelat. M-am gândit că aşa se explică de ce îmi era puţin frig. Se auzea şi susurul pârâului Comarnice. Am închis ochii şi am adormit instantaneu.

Citește și:  Eforie, cadoul lui Kogălniceanu și Movilă pentru români

CIMG1199

A doua zi, duminică, la ora 06.40, a venit Cătălin să ne dea deşteptarea. A fost drăguţ cu noi, făcându-ne cadou zece minute de dormit în plus, iniţial trezirea fiind stabilită pentru ora 06.30. Cu greu şi pe rând, am ieşit din sacii de dormit. Nouă dintre noi ne-am înviorat cu apa rece a pârâului, am mâncat, ne-am pus rucsacurile în spate şi am pornit spre creasta Builei-Vânturariţa. În mare, traseul a fost acesta: cabana Cheia (919 m) – Curmătura Comarnice – Şaua Ştevioara (1790 m) – Vf. Vânturariţa Mare (1885 m) – Vf. Vânturariţa 2 – Curmătura Oale (1595 m) – Curmătura Comarnice – cabana Cheia.

CIMG1238 - Pârâul Comarnice

Imediat ce am pornit de la cabană, ne-am afundat în pădure. În două locuri, apa pârâului ne-a tăiat calea, trebuind să-i sărim albia. Eu am ales să trec prin apă, ştiind că trebuie să-mi drămuiesc cât se poate de bine energia şi să nu o irosesc inutil. După o perioadă de regim, cu alimentaţie sărăcăcioasă, mă simţeam puţin slăbită. O bună bucată de drum am urcat prin pădure, pe un covor de frunze uscate. Deasupra noastră, păsările se întreceau în triluri. Am întâlnit două poieniţe, printre care şi poiana din Curmătura Comarnice, un loc foarte frumos de stat cu cortul, având amenajată şi o vatră pentru foc.

CIMG1240

CIMG1243

CIMG1248

CIMG1257

Terminându-se pădurea, am păşit pe o zonă deschisă, luminată de soarele care arunca în noi cu multe grade Celsius, străjuită la vest de un perete înalt de piatră. Pe jos, pe lângă verdele ierbii şi griul pietrelor, apar petice de albastru. O culoare superbă, albastrul frumoaselor flori de genţiană.

CIMG1261

CIMG1262

CIMG1276

CIMG1279

CIMG1284

Începea să se zărească Vf. Vânturariţa Mare. Neintenţionat, ne-am  împărţit în două grupuri. Unul care mergea mai repede, neoprindu-se din doi în doi paşi pentru a face fotografii, şi grupul celor cu aparat foto. Astfel, pe când noi, cei din urmă, am ajuns în Şaua Ştevioara, ceilalţi erau deja pe vârf. Ne era foarte foame. Nemaiputând să răbdăm încă 15-20 minute, cât ne-ar fi luat să ajungem şi noi pe Vânturariţa Mare, ne-am oprit în şa pentru a mânca, pe când ceilalţi şi-au domolit foamea la altitudinea de 1885 m. Aici am trecut peste cuvântul medicilor şi am atacat o bucată de caşcaval. Ce bună a fost! Am vrut să iau şi a doua bucată, dar mi s-a dat peste mână.

CIMG1289

CIMG1305

CIMG1307 - Vf. Buila

Creasta Builei-Vânturariţa este calcaroasă şi sălbatică, de cele mai multe ori neprietenoasă. Dar oamenii care trec pe acolo reuşesc s-o îmbuneze pentru a-i lăsa să treacă. De pe Vf. Vânturariţa Mare atmosfera încărcată ne-a lăsat totuşi să zărim Munţii Parâng, Munţii Făgăraşului şi linia albicioasă a Oltului. Până aici, traseul a fost uşor. De aici, începe distracţia.

CIMG1314 - Vf. Vânturariţa 2, văzut de pe Vânturariţa Mare. În zare se zăreşte şi Făgăraşul.

Luptându-ne cu jnepenii de pe potecă, am ajuns şi pe Vf. Vânturariţa 2. Au urmat porţiuni cu grohotiş, bolovani, stânci, noi transformându-ne într-o turmă ţopăitoare de capre negre. În unele locuri, poteca se afla pe marginea prăpastiei şi, ca şi când nu era suficient de palpitant, era îngustă şi acoperită de jnepeni bătrâni, mari, de trebuia să le sari crengile sau să treci pe sub ele în mersul piticului. Am “păruit” la greu jnepeni, brăduţi, copăcei şi smocuri de iarbă. O făceam cu milă, dar nu voiam să risc să ajung pe fundul prăpastiei. Chiar şi marcajele ne-au dat de furcă, lăsându-se greu de găsit. Cel mai mult mi-a plăcut coborârea în rapel a unui perete de stâncă. Nu ştiu în cât timp l-am coborât, dar mie mi s-a părut o veşnicie. Am simţit teamă, dar mi-a plăcut la nebunie. Când am ajuns la baza peretelui, am ţopăit de fericire. Era prima oară când făceam o astfel de coborâre. La un moment dat, a început să tune. Se pare că a şi fulgerat, dar eu nu am observat, eram prea preocupată să văd pe unde păşesc. Oricum, senzaţia a fost ciudată, cu atât mai mult cu cât între Vânturariţa Mare şi Vânturariţa 2 am întâlnit o cruce ridicată în memoria a patru tineri care au murit fulgeraţi în acea zonă. Aveau vârsta cuprinsă între şaisprezece şi douăzeci de ani. Era şi un text scris pe cruce. Nu mai ţin minte exact cuvintele, dar era ceva de genul acesta: “Să-i ajute Dumnezeu să ajungă într-un loc mai înalt decât vârfurile astea”.

CIMG1318

CIMG1323

CIMG1336

Depăşind obstacol după obstacol, am ajuns în Curmătura Oale, apoi în Curmătura Comarnice, de unde am urmat traseul de dimineaţă, de data asta în sens invers, spre cabana Cheia. Trecuseră aproximativ doisprezece ore.

CIMG1363

CIMG1369

A fost cea mai solicitantă tură pe care am făcut-o eu până acum! Cu toate astea, mi-a plăcut foarte mult şi aş repeta-o oricând. S-a lăsat cu julituri, zgârieturi, vânătăi şi ciupituri, pentru ultimele fiind vinovate nişte musculiţe nesuferite. Mi s-au întins multe mâini de ajutor pentru a depăşi unele pasaje care mie mi se păreau de netrecut, pentru care am mulţumit mult şi frumos, dar în gând.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.