Sfântul Andrei, puntea “vie” dintre lume și mit – rădăcini dacice, credințe străvechi și magia nopții de 30 noiembrie

Sfântul Andrei (30 noiembrie) este o sărbătoare de o importanță majoră în lumea creștină, însă pentru români are o semnificație aparte – Apostolul Andrei este considerat întemeietorul creștinismului la nord de Dunăre. În 1997, Sfântul Sinod l-a proclamat “Ocrotitorul României”. Este, de asemenea, și protectorul Catedralei Mântuirii Neamului.

Originar din Betsaida (nord-estul Israelului), Apostolul Andrei provenea dintr-o familie de pescari și s-a născut la începutul secolului I. După ce a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, l-a urmat pe Iisus, devenind primul dintre Apostoli — motiv pentru care tradiția îl numește “cel dintâi chemat”.

Călătoriile sale misionare au cuprins Asia Mică și Peninsula Balcanică, ajungând până în Scitia Mică/ Scythia Minor (Dobrogea de astăzi), apoi în sudul teritoriilor care astăzi aparțin Rusiei.

Sfântul Andrei – Apostolul Lupilor și simbolistica numelui său

În spațiul românesc, numele „Andrei”, provenit din grecescul “andreas” (derivat din anthrōpos – “om”, și “andros” – “bărbat”), a dobândit și o rezonanță autohtonă puternică. Sensurile de „viteaz”, „curajos”, „temerar” s-au împletit cu tradițiile locale, legate de lupi, până la punctul în care Sfântul Andrei a fost numit și „Apostolul lupilor”.

Numeroase legende afirmă că Apostolul ar fi fost vegheat, în Dobrogea, de „Marele Lup Alb”, “căpetenia lupilor” – același spirit mitic ce apărea, după tradiție, și în momentele dramatice din istoria dacilor, precum căderea Cetății Sarmizegetusa.

Dacii, care își numeau neamul “daoi” (“lupi”), vedeau în acest animal un simbol al libertății și curajului. Lupul, imposibil de îmblânzit, dispus să lupte până la capăt pentru libertate, devenise totemul lor, prezent pe steagul de luptă și în sanctuare.

Lupul în mitologia românească – călăuză, protector și spirit al pragurilor

Figura lupului apare în balade, basme, colinde și ritualuri românești, mai ales cu semnificații pozitive – frate al omului, animal psihopomp (ghid al sufletului spre cealaltă lume), protector al trecerilor existențiale și inițiator în “Marea Călătorie” dintre viață și moarte.

O ilustrare memorabilă se află în versurile populare consemnate de Constantin Brăiloiu, in care sufletul este sfătuit să nu se teamă de lup, căci acesta „știe seama codrilor și a potecilor” și îl poate duce „la drumul de plai, la un fecior de crai, să te duci în rai”.

Mircea Eliade amintește, citându-l pe Strabon, că numele dacilor provine din frigianul “daos” (“lup”), ceea ce arată cât de adânc era înrădăcinată venerația pentru acest animal. Dacii îl asociau pe lup cu Zalmoxis, zeul luminii, iar tinerii războinici se inițiau îmbrăcându-se ritualic în blănuri de lup, pentru a prelua inteligența, agilitatea și furia luptei. Stindardul dacic, ce unea capul de lup cu trupul de șarpe, exprima simultan ideile de ciclicitate a vieții, de moarte și renaștere, de lumină și întuneric.

Nu e de mirare că numeroase sărbători populare — „Ziua Lupului” (13 noiembrie), „Filipii de toamnă” (11–17 noiembrie), „Gădinețul Șchiop” (21 noiembrie), „Filipii de iarnă” (29 ianuarie – 2 februarie) – păstrează memoria lupului ca animal sacru. Chiar noaptea de Sfântul Andrei este numită adesea „Noaptea Lupului”.

Legenda Marelui Lup Alb și întâlnirea cu Sfântul Andrei

Timpul mitic al începuturilor s-a împletit cu sărbătoarea creștină – Sfântul Andrei – iar una dintre cele mai frumoase legende românești, cea a „Lupului Alb”, își are originea în cultul geto-dacic al lui Zalmoxis.

Unele mituri descriu Marele Lup Alb ca fiind un preot venerat al lui Zalmoxis, cu barbă și plete albe, respectat de animale și temut de trădători. La un moment dat, zeul l-ar fi transformat într-un lup puternic, menit să conducă haita și să-i apere pe daci în vremuri de primejdie.

Legenda spune că, odată cu apropierea romanilor, unii oameni au început să vâneze lupi, sperând să le ofere romanilor trupul Lupului Alb și, astfel, să-și salveze viața. Dezamăgit, Zalmoxis s-a retras cu Marele Lup Alb în “Muntele sacru” (asociat adesea cu „Muntele Om”, din Bucegi), iar lupii nu au mai venit în ajutorul dacilor.

Totuși, mitul nu s-a stins. Se povestește că, ajuns în Sciția Minor, Apostolul Andrei ar fi fost călăuzit de spiritul Lupului Alb. De aceea, în memoria colectivă, el rămâne nu doar propovăduitorul creștinismului, ci și protector al lupilor și al animalelor pădurii.

În plan simbolic, noaptea de 29 spre 30 noiembrie – care coincide cu începutul Anului Nou Dacic – este și „Noaptea Lupului”, moment în care, se spune, lupii capătă grai omenesc, iar lumea este deschisă magiei și oracolelor. Copiii puneau făină la răscruci pentru a îmblânzi lupul, iar tradiția spune că Sfântul Andrei împarte fiecărui lup prada ce-i va ajunge peste iarnă. Toate aceste practici exprimă lupta dintre lumină și întuneric, dezordine și echilibru, la începutul „capului de iarnă”.

Colindul Sfântului Andrei – începutul sărbătorilor de iarnă

În Dobrogea, Colindul Sfântului Andrei deschide perioada colindelor. Textul, cules de Maria Dinu și publicat în 1935, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, evocă întâlnirea dintre Decebal și Sfântul Andrei, dar și primele semne ale creștinării dacilor. Acest colind este unic datorită împletirii elementelor folclorice cu cele creștine:

“Colo pe grindei,/ Crâng de alunei,/ Val de arţărei,/ Sfânta mânăstire,/ Loc de tăinuire,/ Și tămăduire,/ Se pitește-n tei,/ Casa lui Andrei,/ De la schit la cruce,/ Scara care duce,/ Din cruce la schit,/ Scări de coborât./ De la schit în sus,/ Crucea lui Iisus,/ De la cruce-n tei,/ Casa lui Andrei,/ Cine că-mi venea,/ Şi descăleca?/ Venea Decebal,/ Călare pe-un cal,/ Sfinții că-i găsea,/ Cu ei că vorbea,/ Dar nu se-nchina,/ Nici cruce-și făcea […]/ Iară Sânt Andrei,/ Sub crucea din tei,/ Schitul din grindei,/ Se ruga mereu,/ La bun Dumnezeu”.

Obiceiuri, magie și practici oraculare de Sfântul Andrei

Sărbătoarea Sfântului Andrei (numită și „Andrei de iarnă”, „Sânt Andrei” sau „Ziua Lupului”) a păstrat, până astăzi, credințe străvechi:

Protecție și ritualuri împotriva spiritelor

• casele și grajdurile se ung cu usturoi la praguri, pentru a alunga spiritele rele;
• vasele sunt întoarse cu gura în jos, pentru echilibru între bine și rău;
• în hrana animalelor se pune busuioc sau o picătură de agheasmă.

Ritualurile fetelor pentru aflarea ursitului

• se pun sub pernă fire de busuioc, se rostesc incantaţii;
• se așază trei tăciuni încinși într-un vas de lut;
• se ține post negru;
• se pregătește „turtuca Andreiului” din apă neîncepută, făină și sare, măsurate cu o coajă de nucă.

Semne pentru anul agricol

• se pun la încolțit grâu și ramuri de măr, păr, prun sau cireș în apă; dacă înfloresc până la Crăciun, anul va fi roditor;
• se aprind candele în casă, se fac turte și plăcinte cu dovleac;
• dacă cerul este senin de Sfântul Andrei, iarna va fi blândă.

Despre cei care poartă numele Andrei se spune că au o intuiție deosebită, un „al șaselea simț”, asociat cu spiritul lupului — veghetor, ascuțit la minte și capabil să simtă primejdia.

Noaptea în care timpul pare să-și redeschidă cercul…

Sărbătoarea Sfântului Andrei rămâne una dintre cele mai profunde sinteze ale identității românești – o împletire unică între credința creștină și memoria ancestrală a dacilor, între învăţătura textelor creştine și semnificaţiile simbolice străvechi ale lupului, paznic al pragurilor și călăuză între lumi.

În fiecare an, în noaptea de 30 noiembrie, timpul pare să- și redeschidă cercul – mitul și istoria, sacrul și magia, întunericul și lumina reîncep dialogul lor ancestral. În această noapte în care lupii „prind grai”, românii își regăsesc (ar trebui să-şi regăsească) rădăcinile – curajul, demnitatea, libertatea – și puterea de a păși într-un nou început. Sfântul Andrei nu este doar apostolul creștinării, ci și puntea vie dintre lume și mit, dintre noi și strămoșii noștri.

Sărbătoarea Sfântului Andrei, 30 noiembrie, este şi cea care precedă, la noi, Ziua Naţională a României, moment fundamental al existenţei noastre istorice, ceea ce adăugă şi mai adânci semnificaţii aceastei perioade, pentru că sentimentul identităţii naţionale nu este un “dat”, ci înseamnă o construcţie a spiritului, care porneşte de la rădăcinile ancestrale, care se bazează pe valori comune unei naţiuni (implicit excepţionala cultura populară) şi trebuie consolidat în timp, prin ceea ce memoria noastră colectivă a păstrat din timpuri străvechi şi prin ceea adăugăm, în fiecare zi, în bine, ca popor şi ca individualităţi.

Pentru cei peste 700 000 de romani care poartă numele Andrei/Andreea sau derivatele lor, La mulţi ani!