Sindromul Havana – o afecţiune misterioasă, din nou în atenţia specialiştilor, a mass-mediei şi a publicului larg. Limitele medicinei actuale şi întoarcerea la principiile lui Hipocrate

Sindromul Havana (cunoscut şi sub denumirea de “Anomalous Health Incidents”/ AHI – Incidente Anormale de Sănătate) este un termen folosit pentru a descrie un set de simptome medicale neobișnuite, raportate pentru prima dată în 2016, de către diplomați americani și canadieni (şi de către familiile acestora) aflați în Havana, capitala Cubei.

Este un fenomen medical real, semnalat de peste o mie de persoane (cele mai multe aparţinând personalului diplomatic şi guvernamental, iniţial în Cuba, ulterior şi în alte ţări), dar ale cărui cauze sunt încă învăluite în mister, fapt care a generat nenumărate discuţii şi controverse (inclusiv la începutul acestui an) în rândul specialiştilor, al “victimelor” şi al opiniei publice.

După Havana, simptome similare cu ale persoanelor din Cuba au fost raportate de personal diplomatic și de informații în China, Rusia, in unele ţări din Europa (în Austria, de exemplu, la Viena – cele mai multe cazuri după cele de la Havana), în Washington D.C., SUA, dar şi în Polonia, Serbia, Taiwan, Columbia, Franta etc.

Sindromul Havana – simptome raportate şi cauze posibile

Persoanele afectate au descris, în diverse combinații, simptome precum: dureri de cap severe, amețeli și greață, pierderi de echilibru, zgomote sau presiune în urechi, probleme de concentrare și memorie, tulburări de somn, pierderea temporară a auzului şi vederii, oboseală persistentă, senzaţia de “val” de energie, anxietate. În unele cazuri, simptomele au fost de durată și au afectat semnificativ capacitatea de muncă.

Nu există un consens științific clar în privinţa cauzelor Sindromului Havana (care nu este o boală diagnosticată clasic, ci un termen-umbrelă pentru un grup de simptome reale, cu cauză incertă, aflate încă în studiu medical și politic). Ipotezele discutate de-a lungul timpului includ: expunere la unde radio sau microunde direcționate, factori psihologici (stres, efect nocebo), toxine de mediu, probleme medicale preexistente, interpretate inițial ca un fenomen comun.

Ce sunt “armele cu energie dirijată”, care ar putea provoca Sindromul Havana?

Armele cu energie dirijată sunt tehnologii reale, în continuă dezvoltare, care transmit energie concentrată (electromagnetică, sonică sau de alt tip) spre o țintă, fără a folosi un proiectil fizic (glonț, rachetă etc.). Acestea (microunde de înaltă putere/ HPM, lasere, sisteme acustice) sunt concepute să afecteze oameni, blindaje sau sisteme sensibile, echipamente electronice, prin energie focalizată la distanță. Microwave Active Denial System (ADS), de exemplu, este conceput ca sistem non-letal de control al mulțimilor, provocând încălzirea superficială a pielii (țintei), o senzație de arsură intensă, care îi face pe oameni să se îndepărteze.

În legătură cu Sindromul Havana, cea mai discutată ipoteză este ca că persoanele afectate ar fi suferit din cauza unui tip de energie dirijată pulsată – în special energie radio-frecvență de tip microunde, concentrată pe anumite “ţinte” (persoane sau încăperi).

Există studii care arată că microundele pulsate de înaltă putere pot să aibă efecte neurologice non-termice, în anumite condiții, asupra creierului, în sensul că ar putea distruge funcții neuronale, fără daune vizibile clar prin imagistică, dar nu s-a putut dovedi deocamdată acest fapt, deşi informaţii de dată recentă, din mass-media americană, spun că Departamentul de Securitate al SUA a “achiziționat” un dispozitiv (care pare “să conţină componente ruseşti”), despre care se crede că este legat de cazurile de Sindrom Havana. Totul însă (cel puţin, tot ce se transmite publicului larg) se află sub semnul incertitudinii.

Ce spun cele mai recente rapoarte oficiale, medicale şi de informaţii (2024–2025)?

Studiile realizate de National Institutes of Health (NIH), din SUA, pe sute de persoane care au experimentat simptomele, au arătat, în privinţa Sindromului Havana, că:

• Nu există dovezi de leziuni cerebrale detectabile prin imagistică (MRI) sau anomalii biologice clare, care să explice simptomele raportate;
• Nu s-au găsit diferențe semnificative între cei afectați și grupul de control, în majoritatea măsurătorilor clinice.

Abordarea medicală oficială pornește de la premisa că fenomenul trebuie explicat prin factori biologici și științific verificabili – probabil, tulburări neurologice complexe (de exemplu, probleme de echilibru sau de concentrare), reacții psihosociale (călătoria în medii stresante, anxietate, sau “mass psychogenic illness” – efect de propagare a simptomelor între persoanele dintr-un grup), factori de mediu (expunere la zgomot, poluanți, sunete ciudate etc.).

Totuși, cercetătorii recunosc că simptomele sunt reale și pot fi severe și debilitante, deși mecanismul biologic sau structural nu este încă descoperit (de pildă, nu s-au identificat leziuni fizice clare ale sistemului nervos central).

Evaluări ale comunității de informații a SUA

O evaluare din 2023, a agențiilor de informații din SUA, a formulat, “cu prudenţă”, câteva concluzii referitoare la Sindromul Havana, neexcluzând posibilitatea unor “atacuri energetice”, dar că este “puțin probabil” ca un adversar străin să fi cauzat în mod deliberat aceste simptome sau să fi folosit o armă energetică.

Analiza a examinat aproape 1000 de incidente raportate, sugerând că multe ar putea fi atribuite condițiilor medicale, factorilor de mediu sau altor circumstanțe nelegate de acțiunea unei puteri străine.

Cu toate acestea, în anumite cercuri oficiale, există opinii divergente, unele instituții neexcluzând posibilitatea ca anumite cazuri să implice factori externi neidentificați.

Susţinătorii ipotezei “geopolitice” văd Sindromul Havana ca pe un posibil rezultat al unei acțiuni deliberate de spionaj sau atac, simptomele putând fi cauzate de:

• un dispozitiv de energie direcționată, precum “Pulsed Electromagnetic Energy” (energia electromagnetică pulsată sau radiofrecvență);
• acțiuni ale unor servicii de informații străine (de exemplu, Rusia sau alt stat) împotriva diplomaților și agenților americani, cu sublinierea că, dacă s-ar demonstra existenţa unui atac străin real, implicațiile de natură geopolitică ar fi majore, inclusiv potențiale riposte diplomatice sau militare.

Sindromul Havana – care a fost/ este reacţia “victimelor” față de rapoartele oficiale?

Cei care au fost afectaţi de “Sindromul Havana” spun că rapoartele guvernamentale care afirmă că “nu există dovezi clare” le minimizează suferința, sugerând indirect că simptomele ar fi “psihologice” sau exagerate, că nu reflectă experiențele lor clinice reale (pierderi cognitive, dureri cronice, incapacitate de muncă). Unii au declarat public că se simt stigmatizați sau tratați ca și cum “problema ar fi în capul lor”, nu una medicală reală.

Mai multe victime (în special foști diplomați, agenți CIA, familiile lor) au depus plângeri legale, au cerut compensații financiare și îngrijire medicală pe termen lung, au solicitat transparență privind investigațiile

În SUA, presiunea lor a contribuit la adoptarea “Havana Act”, care permite despăgubiri financiare pentru angajații statului afectați, chiar dacă nu a fost dovedită cauza exactă. Ca urmare, statul a acordat compensații, fără a confirma însă oficial o cauză externă, tocmai pentru că simptomele sunt considerate reale și cu efecte de neignorat.

Victimele au cerut, de asemenea, studii independente, nu doar guvernamentale, cercetări pe termen lung, acces la specialiști neurologi, nu doar evaluări standard. Unii medici care i-au tratat pe cei afectaţi de Sindromul Havana susțin că testele clasice (MRI standard) nu surprind întotdeauna disfuncții neurologice subtile şi că pot exista probleme funcționale care nu apar ca “leziuni” vizibile.

Victimele s-au organizat în grupuri de sprijin, apar frecvent în interviuri, documentare și audieri parlamentare, insistând asupra ideii-cheie – “Lipsa dovezilor nu este dovada lipsei unei cauze”. Ei sunt convinși că a fost un atac deliberat și consideră rapoartele oficiale drept motivate politic (pentru a evita escaladări internaționale) şi cer ca fenomenul să rămână deschis ca investigație, nu “închis” administrativ.

Ce spun medicii independenţi despre Sindromul Havana?

Sindromul Havana este departe de a fi “elucidat”, sentimentul dominant fiind unul de frustrare și neîncredere față de concluziile “liniștitoare” ale autorităților.

Medicii independenți, care îi susțin pe pacienții cu Sindromul Havana, nu formează un grup omogen, dar au câteva poziții comune, diferite de tonul mai prudent al rapoartelor guvernamentale. Aceştia spun că pacienții sunt real afectați neurologic, chiar dacă știința actuală nu reușește încă să surprindă clar mecanismul, recunoscând că instrumentele actuale sunt limitate, nu că ar fi vorba de pacienți “imaginari”. În acelaşi timp, resping ideea de “isterie colectivă” ca explicație suficientă.

De asemenea, mulţi dintre ei nu exclud complet ipoteza unei expuneri la energie dirijată (unde radio/ microunde), dar sunt mai prudenți decât presa, în sensul că recunosc că există mecanisme prin care anumite frecvențe ar putea afecta țesuturi sensibile şi că, dacă a existat o expunere, efectele ar putea fi funcționale, nu structurale, ceea ce explică de ce nu apar leziuni vizibile. Pacienţii – susţin medicii independenţi – au nevoie de monitorizare pe termen lung, de echipe multidisciplinare, de trataemnte personalizate, evaluările guvernamentale fiind prea standardizate, prea scurte, orientate spre “excluderea rapidă” a unor cauze grave.

Ce spune “Sindromul Havana” despre limitele medicinei moderne?

Sindromul Havana este considerat de mulți specialiști un caz-limită pentru medicina modernă. Nu pentru că ar fi unic prin simptome, ci pentru că expune clar unde medicina actuală se oprește.

Medicina modernă este construită în jurul aspectelor vizibile, măsurabile, reproductibile – fracturi, inflamaţii, infecţii, tumori, distrugeri structurale clare. Or, Sindromul Havana este legat de disfuncții neurologice fără leziuni vizibile, perturbări de rețele cerebrale, dereglări senzoriale fine.

Instrumentele actuale de investigaţie a organismului (MRI, CT, EEG) sunt impresionante tehnologic, dar rezoluția lor funcțională este limitată. Pentru că nu “văd” bine dinamica fină (pot exista tulburări reale, detectabile clinic, dar invizibile tehnologic).

Apoi, medicina încă separă artificial “mintea” de “creier” – când nu găsește o leziune, medicina tinde să mute cazul în zona “psihologicului”, iar Sindromul Havana arată cât de greșită este dihotomia “ori este organic, ori este psihic”. Creierul este simultan biologic și psihologic, reacționează la stres, context, anticipație. “Psihologic” nu este o explicație, ci o categorie incompletă.

Un adevăr inconfortabil este şi acela că, decât să spună “nu se ştie”, medicina preferă un diagnostic greșit. În Sindromul Havana, autoritățile (inclusiv cele medicale) au oscilat între “armă secretă”, “nimic grav”, fără o zonă de mijloc clar comunicată. Or, pacienții au suferit nu doar de simptome, ci şi de neîncredere, invalidare, stigmatizare. A spune “nu știm încă” ar fi un act medical matur, nu un eșec.

Există apoi şi un alt pericol, generat de faptul că politica și medicina se contaminează reciproc. Sindromul Havana arată aproape brutal că investigațiile medicale nu sunt mereu neutre, de vreme ce concluziile pot fi influențate de presiuni şi costuri geopolitice, de riscuri diplomatice, care duc la mesaje contradictorii şi, mai grav, pacienți prinși între știință și strategie.

Ce ar trebui să se schimbe în abordarea medicală, în general?

Din perspectiva abordării medicale, Sindromul Havana nu este un caz singular. Acesta aparține aceleiași familii cu: long COVID (Sindromul post-COVID), cu manifestări care persistă peste 3 luni de la momentul infecției, sindromul de oboseală cronică, tulburarea de stres post-traumatic, fibromialgia (durere musculară și osoasă generalizată, care nu este o problemă inflamatorie, structurală, ci o tulburare de procesare a durerii la nivelul sistemului nervos central). Toate arată că medicina se confruntă tot mai des cu boli ale “funcționării”, nu ale “distrugerii”.

Sindromul Havana este/ a devenit mai puțin despre nişte episoade “neclare” din Cuba sau din alte câteva ţări, cât despre limitele paradigmei medicale actuale, care pierde din vedere că suferința reală nu cere permisiunea tehnologiei ca să existe, că medicina modernă este puternică, dar incompletă, că următoarea revoluție medicală nu va fi în “mai multă imagistică”, ci în înțelegerea funcționării creierului viu, a organismului, cu accent pe dinamica rețelelor neuronale, sincronizare, integrare senzorială, dezechilibre intre sisteme etc.

Diagnosticul, în medicina viitorului, nu va mai fi, probabil, doar o “fotografie”, ci un “film”, va deveni probabilistic (însemnând scoruri, intervale, incertitudine asumată), nu absolut, va fi un “proces”, nu un “moment”, în care pacientul nu va mai fi “etichetat” definitiv la prima consultație.

Poate că, treptat, se va renunţa şi la împărţirea bolilor în “organice” sau “psihice”, pentru o abordare neuro-funcționala, ceea ce ar însemna echipe mixte, tratamente integrate, renunțarea la stigmat, mai puţină obsesie pentru “leziuni”, mai multă atenție la “funcționare”, mai mult respect pentru experiența pacientului; boala să fie văzută (şi înţeleasă) ca o schimbare de stare, nu ca “o piesă defectă”.

Creierul nu respectă specializările noastre administrative, iar o incertitudinea asumată ar fi mai terapeutică decât “certitudinea falsă”, ceea ce ar crește încrederea, ar reduce suferința secundară, ar permite cercetarea reală.

Întoarcerea la Hipocrate…

Faptul că Sindronul Havana a revenit în atenţia mass-mediei, a publicului larg, volens nolens şi a medicilor arată că este necesară o schimbare de paradigmă în abordarea medicală nu numai a acestui caz – Sindromul Havana – ci în toate cazurile.

Medicina viitorului va avea nevoie de medici complex pregătiţi, care să inţeleagă mai multe sisteme simultan (neurologic, endocrin, imun, psihologic etc.), care să privească organismul ca sistem dinamic, nu ca pe o “mașină defectă”.

Este necesară (şi, probabil, într-o medicină a viitorului, aşa se va întâmpla) o revizuire a “filosofiei” medicale, o întoarcere (păstrând avantajele enorme oferite de tehnologie) la principiile lui Hipocrate, “părintele medicinei”, cel mai renumit medic al Greciei antice, pentru care boala nu însemna “distrugerea unei piese”, ci “pierderea armoniei”, care considera că mediul, stilul de viaţă, ritmul vieţii, stresul au rol esenţial în starea de sănătate/ boală, El ştia că: “Este mai important să știi ce fel de om are boala, decât ce fel de boală are omul”, că medicina nu este matematică, medicul nu controlează totul, dar observă, înţelege, integrează, ajustează, ghidează – exact lecția Sindromului Havana.