Sufletul este unul dintre marile mistere ale vieţii, despre care ne-am obişnuit să gândim că există, dar, pentru că scapă de zona materialului, a palpabilului, nu poate fi definit, deşi existenţa noastră nu poate fi concepută făcând abstracţie de o astfel de dimensiune.

Indiferent de felul în care a fost numit, în funcţie de convingeri, credinţe, religii, curente de gândire – conştiinţă, eu superior, energie vitală, principiu activ, Qi (în cultura tradiţională orientală), elan vital, lumină, spirit etc.- ideea în jurul căreia se construieşte acest concept este aceeaşi – sufletul este legătura dintre corp şi spirit, este esenţa fiinţei.

Omul nu este numai o structură fizico-chimică extrem de complexă, nu reprezintă doar o masă de particule sau o sumă de mecanisme biologice, oricât de sofisticate ar fi acestea, mai există peste toate ceva din zona inefabilului, care ne animă, ne însufleţeşte, ne face inconfundabili, care ne provoacă să ne întrebăm care este natura eului nostru interior, a conştiinţei, cine şi ce ne alimentează sentimentele, emoţiile, de ce visăm, ce se întâmplă la “sfârşit” cu această parte a fiinţei noastre?

Sufletul, din perspectivă metafizică şi ştiinţifică
Sufletul, din perspectivă metafizică şi ştiinţifică

De-a lungul timpului, omul a căutat mereu răspunsuri la astfel de întrebări legate de acest principiu vital, spiritual, transcendent (de dincolo de sfera materială) şi imanent (existănd prin sine însuşi), care ne animă şi pe care şi l-a reprezentat şi descris simbolic în diverse feluri. Mai mult, în epoca actuală, oamenii de ştiinţă nu numai că nu resping existenţa acestei esenţe umane, dar tot mai multe experimente, analize şi studii aduc dovezi despre existenţa sufletului, pe care inclusiv fizica cuantică încearcă să le situeze într-o paradigmă existenţială coerentă.

Semantic, cuvântul “suflet” are legătură cu latinescul “anima” (“respiraţie”, “suflu vital”), cu grecescul “psyche” (“ceea ce dă viaţa corpului”, din care a derivat şi termenul “psihologie”), cu ebraicul “nephesh” (“a respira”). În limba română, cuvântul “suflet” este moştenit din latinescul “sufflitus” (suflare”).

Sufletul – diverse concepţii filosofice şi religioase

Sufletul, din perspectivă metafizică şi ştiinţifică. Teoria cuantică a conştiinţei
Sufletul, din perspectivă metafizică şi ştiinţifică. Teoria cuantică a conştiinţei

În gândirea filosofică a antichităţii, conceptul de suflet a ocupat un loc privilegiat, pentru că, în diverse feluri, oferea un răspuns dătător de speranţă la una dintre cele mai tulburătoare întrebări – Ce se întâmplă când omul moare?

Platon, de exemplu, într-unul dintre “Dialogurile” sale – “Phedon” – exprima ideea că sufletul este o “formă ideală” de manifestare a divinităţii şi că există mai multe niveluri ale acestuia: primul, al “dorinţelor inferioare” (somn, foame etc.), al doilea, al “furiei” (partea irascibilă a fiinţei), al treilea, al “pasiunilor” şi al patrulea, al “raţionalităţii”, partea divină, nemuritoare. Convins de existenţa “reîncarnării”, Platon susţinea că revenirea sufletului în lumea materială depindea de nivelul dominant din viaţa anterioară.

Aristotel, în lucrarea “Despre suflet”, scrisă în jurul anului 330 i.Hr., susţine că sufletul şi trupul reprezintă un tot (psyche), aceeaşi “substanţă” indefinibilă si indescriptibilă, a cărei “materie” este “corpul”, iar “forma”, “entelehia” (scopul lăuntric) şi care parcurge, în dezvoltarea sa, mai multe trepte: nutritivă (asimilarea influenţelor lumii exterioare), senzitivă (imaginaţia, plăcerea, durerea etc.), motrice (etapă intermediară între dorinţă şi intelect) şi raţională.

În gândirea stoicilor (Seneca, Epictet, Cicero, Zenon etc.), sufletul, numit “pneuma”, este “suflul vital”, cel care “însufleţeşte” cele cinci simţuri, dar si vorbirea, organele de reproducere şi încă o zonă în care sunt concentrate toate celelalte manifestări, numită “hegemonikon”.

În textul biblic, sufletul este numit prin cuvântul ebraic “nephesh”. Acesta le-a fost dăruit oamenilor de către Dumnezeu, dar fiind marcat de păcatul originar, răscumpărarea, la nivel colectiv, s-a făcut prin sacrificiul lui Iisus, iar la nivel individual, prin botez. Primind suflet, omul a primit de la divinitate şi liberul arbitru, idee care se regăseşte în mai multe religii.

Sufletul, parte din substanta Universului
Sufletul, parte din substanta Universului

În religia şi mitologia indiană şi a Orientului îndepărtat, în hinduism, una dintre cele mai vechi religii din lume, încă vie şi astăzi, sufletul (atma) se găseşte în inimă, care este “sediul” conştiinţei. Partizani ai unei perspective dualiste, hinduşii cred că sufletul este o formă de energie, parte a “purusha” (sufletul universal).

Pentru budişti (adepţi ai budismului, religie apărută în India, în secolele al VI-lea – al V-lea i.Hr., atribuită lui Budha, care consideră că viaţa este un izvor continuu de iluzii şi de suferinţe, de care omul se poate elibera prin renunţarea la luptă, pentru a trece in “nirvana”), sufletul este spiritul, incluzând aspectele emoţionale şi intelectuale ale fiinţei. Deosebirea faţă de alte religii este că, în budism, sufletul, deşi diferit de trup, nu este de natură transcendentă, este supus legii cauzalităţii (karma).

În diverse alte curente de gândire, se admite existenţa unui suflet ca un fel de “dublu astral” al fiinţei materiale sau ca o dimensiune a fiinţei care include deopotrivă componenta vitală, emoţională şi intelectuală.

Ce spune ştiinţa despre suflet? Teoria cuantică a conştiinţei

Trupul si sufletul
Trupul si sufletul

Misterul morţii este un subiect care i-a preocupat şi îi preocupă în mod deosebit şi pe oamenii de ştiinţă, pentru că, inevitabil, dincolo de certitudinea că vine un moment în care funcţiile vitale ale corpului fizic se opresc, aceştia şi-au pus întrebarea ce este şi ce se întâmplă cu sufletul.

Citește și:  1 decembrie 1918 - „Unirea Ratiunii Romane”

Mărturiile celor care au trecut prin moarte clinică, foarte asemănătoare – perceperea unei lumini intense, senzaţia de levitaţie etc. – au fost puse multă vreme pe seama unei hiperactivităţi cerebrale, în condiţiile lipsei de oxigen. În 1975, publicare unei cărţi, “Viaţa de după viaţa”, a lui Raymond Moody, a adus noi dovezi că sufletul există, făcându-i pe specialişti să zăbovească acestor aspecte.

În 2001, cardiologul olandez Pim Van Lommel a adus una dintre dovezile ştiinţifice irefutabile, care a desfiinţat opiniile celor care continuau să clameze că este vorba doar de halucinaţii provocate de perturbarea activităţii creierului. El a demonstrat, prin mai multe rapoarte, că, la momentul NDE (Near Death Experience) – experienţa morţii iminente – creierul nu prezenta niciun fel de activitate.

Viata dupa viata
Viata dupa viata

Celebru este, pe de altă parte, experimentul doctorului american Duncan MacDougall, de la începutul secolului al XX-lea, care , pe baza unor observatii şi măsurători, făcute pe pacienţi aflaţi în stadii terminale, susţinea că sufletul ar avea materialitate, că ar cântări 21 de grame. Filmul “21 Grams”, din 2003, pare a fi avut un mare impact asupra publicului larg, dar cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt sceptici în legătură cu această teorie.

Experimente similare, cu măsurători, s-au făcut şi ulterior, de exemplu, în 1988, când o echipă de medici germani a ajuns la concluzia că sufletul ar cântări, de fapt, 0,01 grame, fără a putea însă explica din ce este format sufletul, fiind vorba, mai degrabă, spun ei, de o formă de energie. O ipoteză ar fi ca sufletul este alcătuit din particule de plasmă, un fel de materie întunecată, precum cea care înconjoară Pământul, încă de la formarea lui, şi din care s-au dezvoltat diverse forme de viaţă. Când omul se stinge, susţine doctorul Becker Mertens, cel care a lansat această teorie, sufletul se întoarce în materia din care s-a născut, în haloul Terrei.

Neurostiintele, ca zonă de cercetare interdisciplinară, pornesc de la premisa că tot ceea ce ţine de spirit (gândire, conştiinţă, comportament) este determinat exclusiv prin procese fizice, coordonate de creier. Prin stimularea electrică a creierului, prin neuroimagerie, s-au identificat corelaţii între procesele cognitive, care ne definesc dimensiunea spirituală, şi activitatea cerebrală, fără a se ajunge însă la răspunsuri clare referitoare la suflet.

În 1996, doi eminenţi oameni de ştiinţă – doctorul Stuart Hameroff, fizician, şi Roger Penrose, profesor de fizică matematică la Universitatea Oxford – au pus bazele unei “Teorii cuantice a conştiinţei”, susţinând că atunci când oamenii mor, sufletul nu moare, ci se întoarce în Univers.

În opinia acestor specialişti, creierul uman este un fel de “computer biologic”, iar conştiinţa, un fel de program, care continuă să existe după moarte. Sufletul, spun aceştia, este conţinut în celulele creierului uman, in nişte structuri care se numesc microtubuli – o componentă a citoscheletului, adică o structură subcelulară, care conferă celulei formă specifică şi susţinere.

Mai mult, cei doi specialişti susţin că ceea ce oamenii numesc “conştiinţă” este, de fapt, efectul “gravitaţiei cuantice” asupra microtubulilor, proces pe care ei îl numesc “Orchestrated Objective Reduction” (Orch-OU). Atunci când cineva intră în faza morţii clinice, microtubulii din celulele creierului îşi pierd starea cuantică, dar păstrează informaţia pe care o conţin.

Omul, sufletul, Universul

Într-un documentar – “Wormhole” (Gaura de vierme) – difuzat de Science Channel, doctorul Stuart Hameroff explică astfel un asemenea fenomen: “Să presupunem că inima încetează să bată şi că sângele încetează să curgă. Microtubulii îşi pierd starea cuantică. Informaţia cuantică din microtubuli nu se distruge, nu poate fi distrusă, se disipează în Univers. Dacă pacientul este resuscitat, reanimat, informaţia cuantică se poate întoarce în microtubuli, iar pacientul declară: “Am avut experienţa morţii iminente”. Dacă pacientul nu mai poate fi resuscitat, informaţia cuantică rămâne în afara corpului fizic, indefinit, precum sufletul”.

Sufletul a fost, de-a lungul secolelor, şi a rămas o temă fundamentală a gândirii filosofice, dar şi a ştiinţei. Natura misterioasă a acestei forţe care ne însufleţeşte, fără de care nu am fi, care ne conferă vitalitate, inteligenţă, identitate, emoţie, şi căreia îi datorăm conştiinţa existenţei noastre, continuă să fascineze. Cu siguranţă, după cum afirma Robert Lanza, fondatorul biocentrismului, “viaţa nu este numai o activitate a carbonului şi un amestec de molecule” şi, probabil, ceea ce gândirea magică a intuit de multă vreme, că există în fiecare dintre noi o parte eternă, se va confirma ştiinţific. Iar dincolo de dovezi, chiar speranţa dintotdeauna a omului că trebuie să mai fie şi “altceva” legat de “Marele Gând”, care este Universul, cum spunea fizicianul şi astronomul J. Hopkins, şi care are legătură cu sufletul, este garanţia că facem parte, pentru totdeauna, dintr-o ordine exemplară, la scară universală, chiar dacă atâtea taine sunt incă de nepătruns.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

1 COMENTARIU

  1. Cand Dumnezeu va voi sa ne descopere aceasta taina ne-o va descoperi. Deocamdata este interzisa de El cunoasterea acestei taine. El este Facatorul vazutelor si nevazutelor. E ceva de genul :” asta vezi, asta nu vezi !” De asemenea sunt oameni de stiinta care au descoperit lucruri uimitoare, descoperiri stiintifice, dar pe care le-au ascuns pentru ca avem un nivel spiritual scazut-starea de indumnezeire este starea normala, naturala a omului-comparati aceasta afirmatie cu vointa oamenilor de a se distruge unii pe altii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.