Ţara lui Cremene sau Satul lui Cremene este o expresie idiomatică (idiom – limbă, dialect sau grai), altfel spus, este specifică spaţiului nostru cultural, comportamentelor şi mentalităţilor perpetuate de-a lungul timpului, uşor de recunoscut (ca formă si mesaj) şi astăzi, în limbajul colocvial, şi faptul că expresia este încă vie este un semn că semnificaţia acesteia mai are acoperire în realitatea imediată.
Expresia “Ţara lui Cremene” sau “Satul lui Cremene” înseamnă, în esenţă, “un loc nepăzit, fără stăpân, fără autoritate, unde „fiecare face ce vrea” (DEX), si se foloseşte pentru a exprima voalat dezordinea socială, lipsa de control, “brambureala”, neorânduiala, dezorganizarea. Există şi variante ale expresiei, cu acelaşi înţeles ironic şi critic – “A se purta ca în satul lui Cremene”, “A mânca precum în satul/ târgul lui Cremene” (a mânca fără socoteală, excesiv) etc.
Are un sens similar cu expresia “Sat fără câini”, făcând referire la o comunitate lăsată de izbelişte, care trăieşte la voia întâmplării, în care intră cine vrea, face ce vrea, în care debandada este totală.
Şi expresia “Tara lui Papură Vodă” intră în aceeaşi sferă semantică (peiorativă) şi existenţa atâtor ziceri care converg spre acelaşi mesaj oferă o perspectivă interesantă asupra felului în care limbajul popular reflectă istoria, valorile şi, implicit, prezentul.
Ţara lui Cremene / Satul lui Cremene – scurtă istorie a expresiei
În literatură, expresia “Tara lui Cremene”/ “Satul lui Cremene” apare cel puțin din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – cea mai veche atestare literară, clar identificabilă, apărând în povestea lui Ion Creangă – “Punguţa cu doi bani” – apărută în revista “Convorbiri literare”, în 1876. Scriitorul, excelent cunoscător al valenţelor limbajului popular, foloseşte expresia în forma “mănânci ca în târgul lui Cremene” – “Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene” (cu sensul “exagerat, fără măsură”).
În deceniile următoare, expresia a fost utilizată frecvent în nuvele, periodice şi lucrări/ studii despre folclor.
Înaintea lui Ion Creangă, scriitorul paşoptist Vasile Alecsandri face referire la “satul lui Cremene”, când precizează locul în care se petrece acţiunea din comedia “Rusaliile” – “în Moldova, în satul lui Cremene, la anul 1860”, didascalia (indicaţie scenică) iniţială mai precizând că “decorul reprezintă piața satului […] în mijlocul scenei, o fântână între copaci. În fund, crâșma; deasupra ușii este scris: Oţel pentru nobili. Această crâșmă a fost zidită în anul mântuirii 1858, de boierul Paharnic Cremene”.
Tot Vasile Alecsandri foloseşte expresia şi într-o scrisoare particulară, în care, făcând referire la clasa politica românească, îşi exprima revolta față de deciziile „nechibzuite” ale acesteia, ca şi cum “ţara” ar fi fost “satul lui Cremine” – “Sărmană ţară! cu astfel de chibzuieli nechibzuite ai ajuns a fi satul lui Cremine şi Parlamentul Palavrament şi noi impegaţii nişte haimanale”.
Expresia apare şi în alte texte şi periodice (proză scurtă, reviste) din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ceea ce arată că intrase deja în limbajul scris al vremii.
Un toponim fictiv…
Filosoful Constantin Noica, în cartea “Cuvânt împreună despre rostirea românească”, excelentă analiză şi interpretare a sensurilor şi rosturilor vechi ale cuvintelor, menţionează la un moment dat expresia: “Lumea aceasta nouă nu e un sat fără stăpâni, nu e satul lui Cremene. Este o lume a omului, fireşte a minţii lui, dar şi a înţelesurilor lui mai adânci de viaţă” – “Nu este satul lui Cremene”, cu înţelesul că “lumea nouă” este (ar trebui să fie) una modelată de raţiune, nu una haotică.
Studii și dicţionare de folclor şi de expresii populare notează că “Ţara lui Cremene”/ “Satul lui Cremene” este un toponim fictiv (care nu are legătură cu sensul propriu al cuvântului “cremene” – silex/ piatră) şi care desemnează “lipsa unei organizări sociale”. Există şi formule echivalente regionale (de exemplu, în graiul moldovenesc, “satul lui Holbură”). Aceste lucrări semnalează caracterul popular/ folcloric al expresiei, mai degrabă decât existenţa unui sat istoric-prototip numit astfel. După unele interpretări, “Holbură” ar fi varianta populară a cuvântului “volbură”, cu sensul de “vânt puternic” (care produce “învolburare”, “dezordine”, în sens figurat, “tulburare, învălmășeală; gălăgie” , conform DEX).
Alte opinii despre originea expresiei “Ţara lui Cremene”
Sunt şi lingvişti care consideră că expresia “Ţara lui Cremene” este o adaptare a expresiei franţuzeşti “C’est la cour du roi Pétaud” (“Este curtea regelui Pétaud!”), care are un sens similar cu cel al expresiei româneşti – un loc sau o comunitate în care domnește dezordinea, în care nimeni nu ascultă, unde toată lumea vrea să comande, ceea ce duce la haos.
Originea expresiei franţuzeşti are legătură cu un personaj fictiv – Pétaud – care face referire la un obicei din Franţa, din vremuri mai vechi, când diversele bresle îşi alegeau un “şef” căruia îi spuneau “rege”. Şi cerşetorii şi-au ales, la un moment dat, un astfel de “rege”, pe care l-au numit în glumă “Pétaud”, probabil de la cuvântul latinesc “peto” (“a cere”/ “a cerşi”). Altă origine posibilă a expresiei este de la numele unui ţăran rebel, poreclit “roy Petault” (“regele Petault”), din romanul lui Francois Rabelais, “Gargantua şi Pantagruel”.
Supoziţia că expresia românească “Ţara lui Cremene” ar fi pătruns din limbajul cult, în limbajul popular (adică invers decât se intâmplă de obicei), cu un nume propriu (Cremene) adaptat/ schimbat, faţă de varianta franţuzească si pentru care nu s-a găsit o explicaţie plauzibilă, este greu de crezut şi de probat.
Certă este însă conotaţia peiorativă a expresiei “Ţara lui Cremene”, în stilul altor expresii româneşti (mai degrabă decât raportarea la unele împrumutate), care transmit o mentalitate despre viaţă specifică istoriei noastre, aflată la confluenţa latinităţiii cu balcanismul, marcată de tendinţa spre zeflemea, băşcălie, delăsare, superficialitate, dezordine.
, altfel spus, este specifică...){kind=link}