Teoria Pământului gol, ca şi Teoria Pământului plat, în anul 2019, când cercetarea ştiinţifică şi explorarea spaţiului cosmic au ajuns la cote niciodată atinse până acum, par a contraria şi există tentaţia de a respinge din principiu astfel de ipoteze, în condiţiile în care ştiinţa ne învaţă de multă vreme cu totul altceva.

Când naveta spaţial Voyager 1 a trecut deja de graniţele sistemului nostru solar, când teoria relativităţii şi percepţia noastră despre timp se rescriu, sub imperiul noilor descoperiri, când telescoapele fotografiază imagini tot mai spectaculoase din Univers, aflate la miliarde de kilometri distanţă, faptul că peste 10 000 de membri ai site-ului Flat Earth Society şi mulţi alţii susţin Teoria Pământului plat, iar, pe de altă parte, Teoria Pământului gol este repusă în discuţie chiar de specialişti, poate părea surprinzător.

Terra, o planetă care nu este o sferă solidă, ci goală în interior, fără miezul incandescent şi dens de metal topit? Alte lumi nu numai deasupra noastră, ci şi sub lumea noastră? Paradoxal, se pare că: “Ştim cu mult mai mult despre suprafaţa planetei Marte, decât despre interiorul Terrei”, sublinia Lowell Miyagi, cercetător la Universitatea Utah.

Teoria pământului gol – variante vechi şi noi

Teoria pământului gol, variante vechi şi noi
Teoria pământului gol, variante vechi şi noi

Deşi cei mai mulţi specialişti din domenii precum geofizica, topografia, astronomia, resping teoria Pământului gol, au fost şi sunt încă oameni de ştiinţă care cred în această posibilitate, ca Terra să fie o sferă goală. Există, de fapt, două direcţii pentru care se caută argumente convingătoare: Teoria Pământului gol convex şi Teoria Pământului gol concav.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, celebrul astronom, matematician, geograf şi cartograf britanic Edmond Halley, care a descoperit şi metoda de măsurare a distanţei dintre stele şi după numele căruia a fost denumită Cometa Halley, care-şi face apariţia o dată la 76 de ani, a susţinut că Terra este o cavitate/cochilie goală, cu o grosime de 800 de kilometri, în care s-ar afla alte două cochilii concentrice şi un nucleu central. Mai mult, Halley era convins că aceste cochilii sunt separate de straturi atmosferice şi că fiecare ar avea propriii poli magnetici, motiv pentru care nu întotdeauna busolele indică în mod corect nordul.

Teoria Pământului gol ca o cochilie
Teoria Pământului gol ca o cochilie

În secolele următoare, teoria Pământului gol, a lui Edmond Halley, a fost reluată în diverse variante. În 1818, John Cleves Symmes Jr., ofiţer în armata americană, a construit o Teorie a pământului gol uşor diferită. Din punctul lui de vedere, Pământul are forma unei cochilii cu o grosime de aproximativ o mie de kilometri şi cu două deschizături în dreptul polilor. La epoca respectivă, Teoria Pământului gol, a lui Cleves Symmes Jr., a avut nenumăraţi adepţi şi ofiţerul chiar organizase o expediţie la Polul Nord, pentru a aduna dovezi, numai că preşedintele american Andrew Jackson a anulat această tentativă.

Richard Byrd, fost ofiţer de marină american, unul dintre mai cunoscuţi exploratori la Poluri, care a făcut mai multe expediţii, atât la Polul Nord, cât şi în Antarctica, a descoperit, pe la jumătatea secolului al XX-lea, după cum însuşi a consemnat în scrierile sale, largi teritorii necunoscute, inexistente pe hărţile întocmite până la acea dată, neacoperite de gheaţă, fără zăpadă, în interiorul depresiunilor polare, despre care cei care cred în Teoria Pământului gol consideră că ar fi “porţi” de acces spre interiorul Terrei.

În 1956, acelaşi Richard Byrd, într-o expediţie în Antarctica, preciza că a parcurs mii de kilometri “dincolo de Polul Sud”, făcând referire la un “teritoriu vast şi nou”, un “teritoriu” care nu însemna “pământ”, mărturisea exploratorul, pentru că era vorba de o zonă de dincolo de blocurile de gheaţă, a cărei formă conducea spre aceeaşi teorie a Pamntului gol, în formă de cochilie.

Teoria Pământului gol în epoca actuală

Teoria Pământului gol concav
Teoria Pământului gol concav

O echipă de cercetători de la Utach University, în frunte cu Lowell Miyagi, au descoperit de curând, în interiorul Terrei, ceva ce ei cred a fi o “manta”, un strat de roci necunoscute, situat la 1500 de kilometri adâncime. Spre deosebire de celelalte straturi deja cunoscute, acesta nu este alcătuit din mineralele stiute, având o duritate ieşită din comun.

Prezenţa unei mantale atât de rigide la o asemenea adâncime ar putea face lumină, spun cercetătorii, în legătură cu anumite fenomene geologice încă nedescifrate. Se ştie, de pildă, că Pământul este alcătuit din mai multe straturi: crusta (la exterior), având o grosime de aproximativ 40 de kilometri, în care predomină silicaţii şi acizii, “mantaua” Pământului, cu o grosime de 2900 kilometri, şi “nucleul”, gros de 3471 kilometri, fluid, compus din metale, mai ales fier, loc în care se produc reacţii de fuziune, la temperaturi foarte înalte. Tot o descoperire recentă se referă şi la faptul ca nucleul ar conţine un fel de “sămânţă”, despre care nu se ştie însă nimic.

Stratul exterior, crusta, este alcătuit, la rândul lui, din plăci tectonice care plutesc deasupra mantalei, iar când plăcile se ciocnesc, cea mai densă trece dedesubtul celeilalte, prin fenomenul numit “subducţie”.

Specialiştii au constatat de multă vreme că, ori de câte ori unele plăci tectonice alunecă în manta, niciodată nu se scufundă mai adânc de 1500 de kilometri, adică exact până la stratul foarte dur de la 1500 de kilometri, descoperit de Lowell Miyagi şi colegii săi, ceea ce a produs perplexitate în rândul geologilor, cu atât mai mult cu cât aceste alunecări şi reaşezări ale plăcilor au legătură cu fenomenul cutremurelor şi al erupţiilor vulcanice, iar adâncul Pământului are încă mari secrete care nu se lasă descoperite.

Care este legătura dintre aceste descoperiri recente şi Teoria Pământului gol? Specialiştii de la Utah University susţin că ceea ce ştie la momentul actual despre vulcani (a căror magmă este foarte diferită, de la un vulcan la altul) şi despre presupusa lor sursă, în nucleul Pământului, sunt doar informaţii parţiale, insuficiente, care lasă loc pentru diverse teorii, inclusiv pentru Teoria Pământului gol în interior.

Teoria Pământului gol, aurorele boreale
Teoria Pământului gol, aurorele boreale

Pe de altă parte, specialistii de la Northwestern University repun şi ei în discuţie problema câmpului magnetic al Pământului (explicată, potrivit teoriilor larg acceptate, prin miezul fierbinte al Terrei), lansând ipoteza că acest câmp magnetic ar avea legătură mai degrabă cu intensitatea şi direcţia curenţilor oceanici, punând astfel sub semnul întrebării ceea ce se ascunde cu adevărat în interiorul Pământului. Aşa s-ar explica şi de ce alte planete, care nu au mări şi oceane, nu au un câmp magnetic la fel de puternic precum al Terrei.

În 1995, într-un prestigios jurnal canadian – Weekly World Newsun angajat NASA preciza într-un interviu că, la Cap Canaveral, Florida, unde există o staţie de cercetare, a fost receptat un semnal radio, care venea din interiorul Terrei si despre care specialiştii nu au ezitat să spună că ar avea ca sursă o formă de viaţă foarte inteligentă. “Oricine ar fi, spunea angajatul NASA, cei care au transmis semnalul dispun, cu siguranţă, de o tehnologie capabilă să trimită semnale, bazate pe un cod matematic complex, care să străbată scoarţa terestră, adică sute de kilometri de pământ şi stâncă”.

În 2001, Kevin şi Matthew Taylor, tată şi fiu, australieni de origine, au publicat o carte intitulată “Pământul fără orizont”, în care propun o teorie, potrivit căreia Pământul, gol în interior, este într-o fază de expansiune, care va conduce la o fază finală de echilibru. În viziunea lor, prezenţa unui “soare” interior, de mici dimensiuni, alimentat de radiaţiile provenite din suprafaţa interioară a cochiliei (forma Pământului) ar explica magnetismul terestru.

Teoria Pământului gol si caile de acces
Teoria Pământului gol si caile de acces

În viziunea celor care cred în Teoria Pământului gol concav, trăim pe un Pământ gol în interior, iar ceea ce ne ţine “la sol” este forţa centrifugă şi nu gravitaţia, iar universul pe care îl vedem este doar o “iluzie” produsă de deviaţia luminii. Suprafaţa terestră, într-o astfel de interpretare, ar semăna cu suprafaţa internă a unei cochilii dintr-o “Sferă Dyson” – o megastructură ipotetică de astro-inginerie, descrisă în 1960, de către fizicianul şi matematicianul Freeman Dyson, într-un articol publicat în revista “Science”. O sferă Dyson este imaginată ca un sistem de sateliţi solari, aflaţi în jurul unei stele, captând în întregime energia acesteia.

National Geographic, într-un documentar în care trece în revistă diverse teorii despre interiorul Pământului, inclusiv Teoria Pământului gol, precum şi felul în care gândirea magică ancestrală a creat reprezentări ale acestei realităţi misterioase, subliniază ideea că, deşi specialiştii, pe baza calculelor şi, de multe ori, a supoziţiilor, au estimat că, de exemplu, Terra are o masă de 5,9722 x10 la puterea 24 kilograme, că nucleul Terrei ar reprezenta 15% din volumul total al planetei, de fapt, mare parte a ceea ce înseamnă interiorul pământului este o necunoscută. La momentul actual, cele mai “adânci” forme de viaţă care se cunosc se află la aproximativ 10 kilometri adâncime, sub planşeul oceanic, în Groapa Marianelor.

Teoria Pământului gol între mituri şi sofisme

Teoria Pământului gol
Teoria Pământului gol

Din timpurile începuturilor, nenumărate mituri şi legende au relatat istorii despre civilizaţii subterane, despre locuri de acces spre aceste lumi ascunse, aflate în diverse regiuni ale globului, deasupra celor doi poli, în Munţii Anzi, în Himalaya, în Deşertul Gobi, în Egipt etc.

Dacă, în mitologia creştină, adâncul Pământului este asociat Infernului, în alte culturi populare, lumea din adâncuri este a unor fiinţe cu mult mai frumoase şi mai inteligente decât oamenii, precum tărâmul Agarttta, numele dat de budiştii din Asia Centrală lumii minunate din adâncuri. Înţelepţii tibetani pretind, de asemenea, că pot intra în contact cu “regele lumii adâncurilor”, a cărei “capitală” este Shambhala, unde locuiesc fiinţe superioare, care transmit oamenilor secretele ştiinţelor, artelor, religiilor, filosofiei.

Indienii Macuxis, din America de Sud, sunt convinşi că Pământul, în interior, ascunde o lume a cărei intrare ei o cunosc de la străbunii lor, “Copii ai Soarelui”, pretinzând că marii lor războinici coborau la zeii de “Jos”, “Uriaşii strălucitori”, pentru a fi sfătuiţi, străbătând tuneluri imense, adevărate labirinturi.

În legendele indienilor Macuxis, călătoria în interiorul Pământului presupunea mai multe etape: în primele zile, coborau vertiginos nişte scări săpate de uriaşii din adâncuri, treceau apoi prin zone frumos luminate, prin caverne cu bolţi strălucitoare, prin regiuni cu magmă incandescentă etc. Pe la jumătatea călătoriei se producea un fenomen ciudat: călătorii deveneau imponderabili şi puteau zbura. După o călătorie care dura 13-15 zile, cei mai bravi ajungeau în “cealaltă parte a lumii”, în “Terra interioară”, plină de bogăţii, unde sălăşluiau “marii oameni”, nişte uriaşi de 3-4 metri înălţime. Aceştia se hrăneau cu fructe uriaşe, cu cereale enorme, recolte necunoscute oamenilor creşteau sub un Soare interior. Legenda mai spune că “Uriaşii” au ieşit pentru a distruge intrările şi a-i pedepsi astfel pe oamenii care le-au trădat secretul.

William Reed, într-o carte din 1906, propune şi el o teorie despre aurorele boreale, legată de Teoria Pământului gol, considerând că spectaculosul fenomen de la Pol nu se poate explica decât ca efect al “focului” interior al Terrei. Şi aisbergurile, spune el, se formează din apele dulci care ies din adâncuri, prin “porţile” polare, altfel nu ar avea cum să se formeze într-o zonă în care nu există precipitaţii.

Terra, imagine din spatiu

Ca şi susţinătorii Teoriei Pământului plat ( Flat Earth Society), şi cei care continuă să creadă în Teoria Pământului gol în interior sunt gata să pună “tăcerea” din jurul acestui curent de gândire pe seama unor “comploturi” planetare, acuzând NASA că ascunde adevărul sau Google Earth, că nu difuzează imagini relevante, din care ar reieşi, de exemplu, că există “intrări” în marele gol subteran, aşa cum se vede, de exemplu, spun ei, într-o fotografie făcută de satelitul meteorologic american ESSA-7, în care se observă o imensă gaură rotundă în dreptul Polului Nord.

Pe de altă parte, chiar cei de la NASA recunosc faptul că: “Omul a sperat multă vreme să devină stăpânul Universului, dar acum trebuie să recunoască, să accepte că există teritorii neexplorate chiar în interiorul planetei, in adâncuri, ceea ce ar putea să fie de primă importanţă pentru viitorul nostru”.

Până când ştiinţa va străbate alte şi alte etape ale cunoaşterii, în căutarea certitudinilor despre Terra, despre Univers, ar trebui să ne amintim că cel care a fotografiat pentru prima dată Terra din spaţiu, Eugene Cernan, membru al misiunii spaţiale Apollo 17, din 1972, îndemna cu cea mai sinceră emoţie: “Priviţi Pământul nostru, cea mai frumoasă dintre stele. Cea mai frumoasă, pentru că aici este familia noastră, viaţa, iubirea. Puteţi să străbateţi continentele, fie şi numai cu privirea, să vedeţi Polul Nord, Polul Sud, puteţi să vedeţi cum se roteşte, luminoasă, într-o obscuritate pe care omul nici nu şi-o poate imagina”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.