Tiparirea cartilor este un fapt fundamental pentru existenta si supravietuirea unei civilizatii, deoarece, prin intermediul cartilor, se transmit, de la o generatie la alta, informatii, idei, cunostinte, opere originale, tot ceea ce omenirea a gandit, a creat, a realizat pana la un anumit moment, aspecte fara de care progresul nu ar fi posibil. Desigur, intre inceputurile scrierii si tiparirea cartilor exista o distanta de secole, timp in care nevoia oamenilor de a conserva rezultatul cunoasterii s-a concretizat in diverse forme. Cea mai veche scriere cunoscuta este cea cuneiforma, pe tablite de piatra, dezvoltata in Mesopotamia, in regiunea dintre Tigru si Eufrat, unde a inflorit una dintre cele mai importante civilizatii ale antichitatii. Inventarea papirusului, in Egipt, in mileniul al IV-lea i.Hr., si, mai tarziu, a pergamentului, materiale mai usoare, care puteau fi transportate, au facilitat schimbul de informatii dintre culturi aflate la distanta. Aparitia, in Evul Mediu, a codexului – legarea foilor de papirus si, incepand cu secolul al XIII-lea, a celor de hartie, in formatul unei carti – a insemnat inca un pas spre varsta moderna a culturii. Hartia, chiar daca era cunoscuta de chinezi inca din secolul I d.Hr., secretul producerii ei a fost foarte bine pastrat, astfel incat, in Europa, a ajuns peste mai bine de o mie de ani.
Este unanim recunoscut ca germanul Johannes Gutenberg, in 1445, a revolutionat tiparirea cartilor, cu inventia sa – tiparul cu litere mobile de plumb – ideea unui astfel de mecanism venindu-i dupa ce a vazut cum functioneaza un teasc pentru struguri, la Strasbourg. Totusi, carti s-au tiparit si inainte de aceasta data, cu ajutorul unor blocuri din lemn, gravate cu litere, care imprimau o singura pagina, procedeu numit xilogravura. Aceasta tehnica a permis tiparirea multor copii ale cartilor importante, dar era o munca dificila si de lunga durata. Avantajul tiparului lui Gutenberg consta in faptul ca literele de plumb erau rezistente, se puteau refolosi, reaseza, in functie de text, erau turnate in marimi standard si au facut posibila realizarea mai rapida si nelimitata de carti. Textele tiparite in perioada dintre 1445 (inceputul imprimeriei occidentale, gratie lui Gutenberg) si 1500 au fost numite incunabile (din latinescul „incunabulum” – „nastere”/”inceput”). Incunabulele nu aveau pagina de titlu, ci se deschideau direct cu un capitol introductiv („Incipit”) si se incheiau cu un „Explicit”, literele de inceput de rand erau executate manual, dupa tiparirea paginilor, iar copertile se faceau separat.
Prima carte importanta tiparita de Gutenberg, intre 1452-1454 (in afara unor documente de mici dimensiuni, poeme, gramatici, carti de rugaciuni), a fost „Biblia in 42 de randuri”, numita asa deoarece fiecare pagina era tiparita pe doua coloane, a cate 42 de randuri fiecare. „Biblia lui Gutenberg” a fost tiparita in doua volume, in total 1282 de pagini, scrise cu litere gotice, cerneala neagra, intr-un tiraj de 180 de exemplare, dintre care numai 48 s-au pastrat pana astazi. Cheltuielile pentru tiparirea Bibliei au fost foarte mari, tipograful german fiind nevoit sa solicite ajutor financiar unui bancher, Johann Fust, caruia i-a promis ca vor avea castiguri sigure si rapide din vanzarea Bibliei. Nu s-a intamplat asa, astfel incat, in 1457, Fust a preluat atelierul lui Gutenberg si a continuat sa tipareasca, dar pe cont propriu. In acest context a vazut „lumina” tiparului „Psalmorum Codex” („Psaltirea”), intr-o editie exceptionala, in culori (negru, rosu, albastru), cu litere mari, la inceput de rand, tiparite, dar imitand scrisul de mana, cu ornamente. Este unul dintre cele cele mai frumoase incunabile, un exemplar aflandu-se, astazi, la Biblioteca Nationala din Paris, iar altul la Viena.
Treptat, imprimerii s-au infiintat in multe tari din centrul si din vestul Europei, cartile s-au inmultit, ceea ce a facut ca stiinta, cercetarea, creatia sa nu ramana numai apanajul calugarilor din manastiri, ci sa stimuleze aparitia scolilor, a universitatilor, a bibliotecilor, a Academiilor nationale. In secolul al XVIII-lea (secolul „Luminilor”), mari personalitati ale culturii europene s-au implicat in dezvoltarea procesului de tiparire a cartilor. In aceasta epoca a inceput sa se tipareasca „Marea Enciclopedie Franceza” – editia Larousse – sub coordonarea lui Diderot (scriitor francez) si d’Alembert (filozof, matematician si fizician). Cu toate acestea, la inceputul secolului al XIX-lea, doar jumatate din populatia tarilor industrializate stia sa citeasca. In pofida faptului ca, in perioada respectiva, s-au impus edituri care si astazi se bucura de prestigiu – Hetzel, Hachette, Flammarion – accesul la carti era inca un privilegiu al celor bogati.
Principiile fundamentale ale procesului de tiparire a cartilor, asa cum au fost stabilite de Gutenberg, au ramas aceleasi, pana tarziu, in secolul al XX-lea. Viteza de tiparire a fost insa imbunatatita prin presele rotative, cu bobine enorme de hartie, apoi, in anii 1940, a aparut tehnica peliculei. Dupa 1980, tiparirea computerizata a insemnat un progres enorm, in raport cu vechile metode.
In cultura romana, tiparul a fost introdus in secolul al XVI-lea, primele texte tiparite fiind religioase, in limba slavona, aceasta fiind limba oficiala, in Tara Romaneasca si Moldova, in perioada Evului Mediu. Astfel, prima tiparitura, in spatiul romanesc, s-a numit „Liturghierul” (carte cuprinzand randuiala Liturghiei, principala slujba a bisericii crestine), in 1508, urmat, in 1510, de un „Octoih” (Cantarile religioase din fiecare zi a saptamanii) si un „Evangheliar”, in 1512. Prima tiparitura in limba romana (dar cu alfabet chirilic) a fost „Catehismul lutheran” (1544), realizata prin efortul unui carturar de seama al timpului, Filip Moldoveanu, iar prima tiparitura cu alfabet latin dateaza din 1560 – „Cantece religioase calvine”.
Activitatea tipografica a luat amploare prin activitatea Diaconului Coresi, din Targoviste, editor a peste 30 de titluri – texte religioase, hagiografice (de preamarire a vietii unui sfant), istorice. Dupa acest inceput, relativ timid, cultura romaneasca a parcurs nenumarate etape prin care a incercat sa recupereze, si in acest domeniu, imensul decalaj fata de Occident, merite deosebite avand, in secolul al XVIII-lea, reprezentantii Scolii Ardelene (ecou al miscarii iluministe europene), apoi generatia pasoptista, precum si exceptionala epoca interbelica, ramasa, pana astazi, un punct de reper in cultura si civilizatia autohtona.
La momentul actual, devine din ce in ce mai evident, un paradox – cu cat tiparirea cartilor a devenit mai performanta, existand pe piata o oferta imensa, cu atat pasiunea pentru lectura pare sa scada. Sondaje facute in anii ´70 ai secolului trecut, in tarile dezvoltate, aratau ca, in medie, fiecare student citea o carte pe luna, in timp ce, in prezent, doar unul din trei citeste o carte lunar. Una dintre explicatii se leaga de ceea ce specialistii numesc „cea de-a treia revolutie a cartii” (dupa manuscrise, dupa cartea tiparita) – aparitia Internetului si a cartilor virtuale, care au bulversat si tiparirea si, implicit, comercializarea cartilor. Marele avantaj al bibliotecilor virtuale este legat de accesul imediat la orice fel de informatie, iar textul electronic a modificat, evident, si modul de lectura, devenind dominant cel fragmentar, mai dinamic, dar si mai superficial.
Pana la urma, istoria cartii pare sa confirme un adevar, acela ca, indiferent de schimbarile care vor surveni de aici inainte in dinamica extraordinara a tehnologiei, cartea tiparita nu isi va pierde niciodata farmecul, nici valoarea, ramanand dovada palpabila a ceea ce omenirea a creat in milenii de transformare si progres si reprezentand, probabil, metoda cea mai subtila prin care omul poate sa dea mintii sale stralucirea cristalului.
