Cursul internațional al istoriei, interesele Marilor Puteri, intrigile interne și externe, alături de harzard și de o determinare națională prin care riscurile au fost asumate, iar idealurile politice, îndrăzneț și provocator susținute, toate acestea au concurat la realizarea Micii Uniri din 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei și Țării Românești. Politici unioniste semnificative au fost adoptate, de exemplu, și în 1848, când, în timpul lui Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu, s-a realizat uniunea vamală între cele două principate.
Deznodământul războiului din Crimea (1853 -1856) a creat contextul politic internațional favorabil aducerii în discuție a posibilității unirii principatelor române. Rusia fusese înfrântă, iar Napoleon al III-lea intenționa să creeze o situație geo-politică prin care să fie blocată expansiunea rusească în estul Europei, pe de o parte, iar monarhia austro-ungară să fie subminată, pe de altă parte.
Congresul de Pace de la Paris (1856) stabilește, așadar, că Rusia încetează să mai aibă statutul de putere protectoare a principatelor, care, deși rămân sub suzeranitatea otomană, intră sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri ale lumii. În plus, se hotărăște înființarea adunărilor ad-hoc, cu rol consultativ în legătură cu problema unității statale. Acestea urmau să fie formate din reprezentanți ai Bisericii, ai burgheziei și marii boierimi, dar și din reprezentanți ai țărănimii.
Prevederile Congresului de la Paris au fost posibile pe fondul unor ample procese de lobby la nivel național și internațional, care fuseseră inițiate de pașoptiști încă din 1830 și care s-au intensificat începând cu 1850. Astfel, emigranții din principatele românești, ajunși îndeosebi în Franța, Germania și Anglia, pentru studii, au făcut numeroase apeluri către societatea europeană, popularizând cauza uniunii românilor din Moldova și Țara Românească. Au înaintat memorii către Napoleon al III-lea și către premierul britanic Palmerston, după ce au intrat în contact cu membrii Comitetului Central Democratic European. Cu sediul la Londra, Comitetul își propunea declanșarea unei revoluții în plan european.
Unirea românilor – o campanie europeană pentru care politicienii și-au vândut moșiile
De asemenea, a fost obținut sprijinul unor personalități ale vremii, printre care și Edgar Quinet, scriitor, istoric și om politic francez, care a îndrumat în calitate de profesor la Collège de France, pe numeroși pașoptiști. A doua sa soție a fost fiica lui Gheorghe Asachi, Hermione.
Reviste precum Junimea Română sau România Viitore, care a funcționat la Paris, sau Republica Română, care, de asemenea, a funcționat la Paris și apoi la Bruxelles, au publicat în paginile lor programul politic unionist. Se știe, de pildă, că I. C. Brătianu a vândut moșia soției sale pentru a susține financiar campania de atragere a personalităților intelectuale europene care să susțină cauza unionistă a românilor la nivel internațional.
Falsificarea alegerilor în Moldova – o criză diplomatică internațională și-o soție independentă
Alegerea domnului Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova, cât și în Țara Românească, în 5 și, respectiv, 17 ianuarie, de către adunările ad-hoc, a fost precedeantă de mari tensiuni. Având un rol însemnat în demararea proceselor de unificare statală, înființarea adunărilor ad-hoc a marcat intensificarea luptei, pe plan intern, între tabăra separatistă și cea unionistă.
Dacă pentru Țara Românească, unirea ar fi însemnat o creștere economică și o stabilizare politică, pentru Moldova ar fi urmat să aibă consecințe contrare. Decăderea capitalei ieșene conducea căre mutarea instituțiilor și a liniilor comerciale către Muntenia, determinând și transmutarea elitei intelectuale. Costache Negruzzi, Gheorghe Asachi sau Nicolae Istrate, de pildă, militau pentru menținerea principatelor.
Deoarece temerile acestora erau justificate, a rămas în istorie apelul lui Mihail Kogălnicianu, care susținea că „și chiar dac-ar crește iarba pe ulițele Iașului, noi tot trebuie să facem Unirea”. Într-adevăr, după unire, marile familii boierești s-au mutat în București, apoi intelectualii și clasa de mijloc, care, pentru a prospera, era nevoită să se afle în preajma instituțiilor și a boierilor cu putere financiară. Iașul a rămas singurul oraș din țară care nu a avut creștere demografică până la Primul Război Mondial, situația economică a acestuia devenind semnificativă în politica românească abia în perioada socialistă.
În contextul în care partida separatistă moldoveană a fost susținută de Austria și Turcia, primele alegeri pentru reprezentanții în adunarea ad-hoc au fost fraudate în iulie 1857. Astfel, în componența adunării ad-hoc moldovenești s-au aflat mai mulți susținători ai separatismului decât ai cauzei unioniste. De falsificarea listelor s-a ocupat Nicolae Vogoride, care dorea tronul Moldovei.
Dacă aceste alegeri au fost anulate, aceasta s-a întâmplat pentru că Ecaterina, soția lui Vogoride, a sustras corespondența acestuia cu rudele sale din Constantinopol. În scrisorile sale, Vogoride descria felul în care avea să-și asigure poziția de conducere. Documentele au fost publicate în ziarul L’Etoile d’Orient, din Bruxelles și, în scurt timp, au fost traduse și puse în circulație și în Moldova.
S-a cerut, așadar, anularea alegerilor, demers soldat cu o criză diplomatică între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Franța, Rusia, Prusia și Regatul Sardiniei, pe de altă parte. Deoarece sultanul, susținut de Austria și Anglia, a refuzat să anuleze alegerile, Franța și celelalte trei puteri au întrerupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman.
Așa s-a configurat o nouă constelație politică, în privința problemei unioniste a românilor. Napoleon al III-lea a acceptat, pentru a detensiona climatul internațional, să admită doar uniriea parțială. Aceasta însemna că românii vor putea avea doar câteva instituții comune – Înalta Curte de Casație și Justiție, Armata și Comisia Centrală de la Focșani, cu rol legislativ, dar numai în legătură cu problemele comune ale principatelor. Țara Românească și Moldova urmau să aibă, însă, doi domni, două guverne și două adunări legislative. În schimb, alegerile pentru reprezentanții în adunările ad-hoc urmau să fie invalidate.
Noile divanuri ad-hoc și înțelegerile internaționale de culise
Astfel, s-au organizat noi alegeri în Moldova și Țara Românească, în septembrie 1857. De data aceasta, corpul reprezentativ al celor două adunări era favorabil cauzei unioniste. În octombrie au fost redactate Rezoluțiile divanurilor, care prevedeau autonomia și neutralitatea teritorială a principatelor, unirea acestora într-un stat denumit România și adoptarea monarhiei. Prințul domnitor urma să vină din marile familii domnitoare ale Europei, iar copiii acestuia, educați și crescuți în religia națională.
Aceste cereri au fost analizate de puterile europene. În cadrul Convenției de la Paris, din 1858, s-a hotărât, însă, în conformitate cu înțelegerea din perioada crizei diplomatice dintre marile puteri, că principatele vor avea doar trei instituții comune, că își păstrează autonomia sub suzeranitate otomană și sub protecția celor șapte puteri, iar denumirea oficială a acestora va fi Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Tot prin această convenție s-au desființat privilegiile de clasă și s-a stabilit egalitatea în fața legii.
Recunoașterea domnului comun – o problemă pentru care merita dus un război
Deoarece textul cu valoare de constituție al Convenției stabilea că atât Moldova, cât și Țara Românească au dreptul să-și aleagă domnul, soluția găsită de unioniști a fost ca ambele principate să aleagă același domn, pe Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul Partidei Naționale.
Acesta a fost votat în unanimitate în ianuarie 1859, mai întâi în Moldova, iar mai apoi, în Țara Românească. Aici, deoarece Adunarea Electivă era formată preponderent din conservatori, s-a demarat o amplă campanie de presiune. Peste 30 000 de oameni s-au adunat în ziua alegerilor din Țara Românească, pentru a protesta în cazul în care domnul Moldovei n-avea să fie ales și acolo. Astfel, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost acceptat în unanimitate atât ca domn al Moldovei, cât și al Valahiei.
Recunoașterea internațională a acestuia avea să se producă, din nou, într-un climat agitat. Austria și Imperiul Otoman au considerat că rezultatul alegerilor contravine Convenției de la Paris. S-a dus din nou o amplă campanie de lobby, prin care apropiați ai lui Cuza au vizitat liderii europeni și le-au câștigat susținerea. Rezultatul alegerilor urma să fie acceptat sau respins în urma a două Conferințe Internaționale desfășurate la Paris.
Doar Austria și Imperiul Otoman au rezistat să accepte validitatea alegerilor și amenințau cu o intervenție militară. Astfel, în aprilie, domnul celor două principate mobilizează trupe la Florești, Câmpina și Ploiești. Armata unificată a fost pregătită pentru a răspunde în caz de atac, iar posibilitatea declanșării unui nou război a accentuat presiunile internaționale asupra Austriei și Imperiului Otoman. Tabăra de la Florești a fost închisă abia în septembrie 1859, când situația internațională garanta recunoașterea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite.
