Unirea Principatelor Române sau “Mica Unire”, de la 24 ianuarie 1859, este un moment din istoria naţională bine fixat în memoria colectivă, iar Alexandru Ioan Cuza este o personalitate emblematică a acestui eveniment. Identitatea românească şi, în general, identitatea unui popor, nu este un dat, s-a construit, se menţine în timp, prin efortul şi devotamentul tuturor şi al unor personalităţi, prin evenimente importante şi conştientizând apartenenţa la o anume spiritualitate si devenire in timp, la un anume specific.

În împrejurările în care, la mijlocul secolului al XIX-lea, românii, ca popor, şi oamenii politici ai vremii au înţeles că atunci (ca şi acum, de altfel), “Unirea era singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru şi să permită a da ţării organizarea ce o aştepta de atât de mult timp”, o astfel de realitate arată că “A pricepe era mai important decât a şti”, după cum spunea Alexandru Ioan Cuza, accentuând nevoia nu numai de a cunoaşte sau a recunoaşte teoretic o stare de fapt, ci, mai ales, de a pătrunde cu mintea, de a înţelege, de a-şi asuma şi de a acţiona pentru înfăptuirea idealului unionist.

Unirea Principatelor Române, intre presiuni internaţionale, fraude electorale interne şi forţa sentimentului naţional

Alexandru Ioan Cuza
Alexandru Ioan Cuza

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor, în Moldova, la 5 ianuarie 1859, şi apoi, la 24 ianuarie, acelaşi an, în Tara Românească, soluţia găsită de unionişti pentru înfăptuirea Unirii, a fost un act pe care nimeni nu l-a mai putut desface, deşi contextul internaţional şi chiar atmosfera internă erau foarte tensionate.

Adunările ad-hoc, din Moldova şi din Tara Românească, din 5 şi 17 ianuarie, au fost precedate de intensificarea luptei interne dintre separatişti şi unionişti. Partida separatistă din Moldova, susţinută de Austria şi Turcia, a fraudat primele alegeri pentru reprezentanţii în Adunarea ad-hoc, din iulie 1857, de falsificarea listelor ocupându-se Nicolae Vogoride, caimacan (locţiitor) la conducerea Moldovei între 1857 – 1858, care dorea tronul Moldovei. Alegerile au fost însă anulate, pentru că soţia lui Vogoride a sustras corespondenţa acestuia cu rudele din Constantinopol, demacându-l, documentele apărând în ziarul “L’ Etoile d’Orient”, din Bruxelles, apoi şi în Moldova.

Adunarile ad-hoc, 1857
Adunarile ad-hoc, 1857

Anularea alegerilor a dus la o criză diplomatică intre Imperiul Otoman, pe de o parte, şi Rusia, Franţa, Prusia, Regatul Sardiniei, pe de altă parte, pentru că sultanul, susţinut de Anglia şi Austria, a refuzat să anuleze alegerile. În aceste condiţii, pentru a detensiona climatul internaţional, Napoleon al III-lea a acceptat Unirea parţială (adică românii să aibă doar câteva instituţii comune – armata, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), dar doi domni, două guverne, două Adunări Legislative, alegerile din 1857 fiind anulate.

În cadrul Convenției de la Paris, din 1858, s-a decis că cele două Principate Române vor avea doar trei instituţii comune, că îşi vor păstra autonomia, sub suzeranitate turcească, dar sub protecţia celor şapte puteri, iar denumirea oficială va fi “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”.

30 000 de oameni s-au adunat în ziua alegerilor din Țara Românească

Unirea Principatelor Române
Unirea Principatelor Române

La 24 ianuarie, în Tara Românească, 30 000 de oameni s-au adunat pentru a protesta în cazul în care Alexandru Ioan Cuza, ales deja în Moldova, nu va fi ales şi în Muntenia. Imperiul Otoman şi Austria au considerat că rezultatul alegerilor contravine celor stabilite prin Convenţia de la Paris. O amplă campanie de lobby, făcută de apropiaţi ai lui Vodă Cuza au câştigat însă susţinerea liderilor europeni.

Mobilizarea unioniştilor, înainte, în timpul şi după alegerea lei Alexandru Ioan Cuza ca domn, a fost exemplară. Un rol important, pentru a realiza Unirea Principatelor Române, l-a avut generaţia paşoptistă – Mihail Kogălniceanu (devenit Prim-ministru al ţării, în timpul lui Cuza), Vasile Alecsandri, Carol Davila etc.

În revista “Steaua Dunării”, fondată de Mihail Kogălniceanu, în 1855, acesta scria, de exemplu, că: “Unirea Tărilor Române este dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a românilor […] Unirea Tărilor Române este singurul mod de a consolida naţionalitatea românilor”. Pentru aceeaşi revistă, Dimitrie Brătianu, om politic profund implicat în Revoluţia de la 1848, diplomat, trimitea din Londra o scrisoare, pentru a fi publicată şi în care scria: “Dacă Unirea este singura temelie statornică a edificiului viitorului nostru, fără dânsa orice se va clădi va fi clădit pe nisip”.

Unirea Principatelor Române, un cântec şi o voinţă mai presus de interese şi calcule politicianiste

Hora Unirii, versuri Vasile Alecsandri
Hora Unirii, versuri Vasile Alecsandri

Tot în “Steaua Dunării”, în 1856, era publicată, pentru prima dată, poezia “Hora Unirii”, scrisă de Vasile Alecsandri, această “Marseillaise” românească, aşa cum i s-a spus, exprimând în versuri simple, cu mare emoţie şi sinceritate, cea mai mare dorinţă a românilor: “Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară duşmănia-n tară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori şi omenie!/ Măi muntene, măi vecine/ Vino să te prinzi cu mine/ Şi la viaţă cu unire/ Şi la moarte cu-nfrătire!/…

Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi şi la durere/ Unde-s doi puterea creşte/ Şi duşmanul nu sporeşte!/ Amândoi suntem de-o mamă/ De-o făptură şi de-o seamă,/ Ca doi brazi într-o tulpină/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume./ Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare,/ Şi să vadă sfântul soare/ Într-o zi de sărbătoare/ Hora noastră cea frăţească/ Pe câmpia românească!”.

Alexandru Flechtenmacher
Alexandru Flechtenmacher

Versurile au fost puse pe muzică, extrem de inspirat, de un talentat violonist şi compozitor sas, şef de orchestră la Teatrul Naţional din Iaşi – Alexandru Flechtenmacher – fiu al unui jurist stabilit în Moldova. Chiar Vasile Alecsandri, exprimându-şi recunoştinţa, spunea: “Eu am existat, pentru neamul românesc, mărturiseşte scriitorul paşoptist, numai din ziua când stihurile mele au răsunat sub arcuşul lui Flechtenmacher

Citește și:  “Programarea” viselor

Mai mult, în diverse documente ale timpului se spune că Alexandru Flechtenmacher, care a compus muzica pentru “Hora Unirii” încă din 1857, i-ar fi învăţat pe lăutarii moldoveni şi munteni să o cânte de câte ori aveau ocazia, pentru a fi cunoscută de toţi românii.

Alexandru Ioan Cuza – “patriot şi cu vederi largi”, cel care “nu se folosise niciodată de slujbe spre a face, ca alţii, avere”Unirea Principatelor Române şi Alexandru Ioan Cuza

Aşa îl caracterizează succint istoricul şi academicianul Constantin C. Giurescu, pe Alexandru Ioan Cuza, în cartea “Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”: “Patriot şi cu vederi largi, liberale, nu era însă un radical, cu idei extremiste […] I se cunoştea firea dezinteresată: nu se folosise niciodată de slujbe spre a face, ca alţii, avere. (…) Era un om simpatic şi inteligent, având replica promptă şi ascuţită”.

Născut într-o familie de boieri din Bârlad, Alexandru Ioan Cuza a urmat o carieră militară, a participat la Revoluţia de la 1848, a fost ministru de război, în timpul lui Grigore Ghica, permanent animat de idealurile naţionale. S-a bucurat de aprecierea lui Napoleon al III-lea, când, după alegerea sa ca domn în Moldova şi Tara Românească, unele puteri dezaprobau Unirea Principatelor Române.

Alexandru Ioan Cuza si Mihail Kogalniceanu
Alexandru Ioan Cuza si Mihail Kogalniceanu

Ajuns domn, s-a înconjurat de miniştri de valoare, precum Mihail Kogălniceanu (Prim-ministru), Carol Davila, Vasile Alecsandri etc. Împreună cu Mihail Kogălniceanu, a iniţiat o serie de reforme, cu scopul modernizării societăţii româneşti – reforma agrară, prin care să garanteze ţăranilor dreptul de proprietate asupra pământurilor pe care le munceau (reformă care nu a trecut de Parlament, dar s-a reuşit înlăturarea dijmelor la care fuseseră supuşi ţăranii secole de-a rândul, iar începând cu 1863, s-a obţinut dreptul de proprietate al ţăranilor asupra a două treimi din pământul pe care îl deţineau), secularizarea averilor manăstireşti, promulgarea unui cod civil, a unui cod fiscal, invătământ primar gratuit şi obligatoriu, înfiinţarea Universităţilor de la Iaşi (1869) şi Bucureşti (1864), modernizarea armatei etc.

“Monstruoasa Coaliţie”

Unirea Principatelor Române şi Alexandru Ioan Cuza
Unirea Principatelor Române şi Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza nu a avut o domnie prea lungă. În 1866, la 22 februarie, “Monstruoasa Coaliţie” a conservatorilor şi liberalilor radicali a făcut ca, la ora patru dimineaţa, o bandă de conspiratori să pătrundă în Palat şi să-i ceară să semneze abdicarea, conducându-l direct la graniţă. Succesorul său a fost Carol I de Hohenzollern.

Următorii ani i-a petrecut în exil, la Viena, Paris, Wiesbaden. S-a stins din viaţă la 15 mai 1873, în Germania, la Heidelberg, la 53 de ani. A fost înmormântat lângă reşedinţa familiei sale, de la Ruginoasa. După al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Mănăstirea Trei Ierarhi, din Iaşi.

Omul Cuza – “Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare, cu maniere distinse”, cum îl descrie Dimitrie Bolintineanu, în cartea “Viaţa lui Cuza” – era, spun istoricii, inteligent, orgolios, “nelacom de bani”, cu o viaţă personală tumultuoasă, împărţită între soţia sa, Elena, şi amanta sa, Elena Maria Catargiu-Obrenovici (mama viitorului rege al Serbiei, Milan, fiul din a doua căsătorie a Mariei Obrenovici).

La 162 de ani de la Unirea Principatelor Române

Theodor Aman, Hora Unirii
Theodor Aman, Hora Unirii

Istoria prezentă nu ne găseşte pe culmile visate de înaintaşi şi nici în ipostaza în care să ne bucurăm pe deplin de “sentimentul românesc al fiinţei”. Luna ianuarie vine mereu cu reverberaţiile a două repere fundamentale, culturale şi istorice – 15 ianuarie, ziua de naştere a poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, semnul eternităţii noastre, şi 24 ianuarie, ziua “Unirii Principatelor Române”.

Lumea în care trăim astăzi, scindată de crize, incertitudini, tulburată de estomparea valorilor morale, uitând că, aşa cum spunea Eminescu, “În Unire e tăria!” sau că, aşa cum spunea Alexandru Ioan Cuza, “ Unirea este singura stare politică ce poate să asigure viitorul nostru”, pare a-şi căuta încă lungul drum către echilibru, raţionalitate, linişte, bunăstare.

Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie 1859
Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie 1859

Dintr-o perspectivă mai înaltă, filosofică, gândindu-l în eternitate, Constantin Noica sublinia, îtr-on epocă dramatică din istoria noastră, aceea a regimului comunist, că: “Neamului românesc i se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. «Trece şi asta» e una dintre cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei”.

Poate că marile momente ale istoriei noastre ne vor aminti că nu avem dreptul astăzi să devenim vulnerabili, din interes, din ipocrizie, din ignoranţă, din ură, din iresponsabilitate, din neştiinţă. Din nou, se pare, “A pricepe este mai important decât a şti”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.