Mihai Eminescu, în opera căruia s-au cristalizat liniile de forţă ale unui întreg secol romantic european, a dat culturii noastre, prin creaţia sa, “modelul românesc al fiinţei”, cum spunea Constantin Noica. Apariţia lui excepţională, în lumea noastră şi în literatura română, la puţin peste un secol de la primele încercări ale poeţilor Văcăreşti de a aşeza în vers limba română, ne-a metamorfozat, ne-a oferit alte repere valorice.

15 ianuarie 1850, data naşterii lui Mihai Eminescu, poet genial, prozator, dramaturg, jurnalist, este bine fixată în memoria şi în conştiinţa românilor, pentru că el este semnul eternităţii noastre. În mod firesc, această dată – 15 ianuarie – a fost aleasă, începând cu anul 2011, ca Ziua Culturii Naţionale, pentru “a promova cultura, arta şi efortul academic”, o “zi de reflecţie asupra culturii române”, aşa cum se consemna în documentul prin care s-a instituit această sărbătoare, de către Academia Română.

“A reflecta” asupra culturii române, în general, asupra a ceea ce înseamnă opera eminesciană, in special, presupune, mai întâi, “a cunoaşte”, a citi, a înţelege, a-ţi construi repere care să te situeze în postura de a formula o judecată de valoare. Nu poţi vorbi despre Eminescu fără să respecţi limba română, fără să-i citeşti opera, fără să ştii măcar un vers din creaţia celui despre care Titu Maiorescu spunea că era “de o covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa, încât lumea în care trăia el, după firea lui şi fără nicio silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale”.

Mihai Eminescu – cel care “a cântărit cu el însuşi bucuria şi durerea noastră”…

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu

În 1872, la numai şase ani după ce Mihai Eminescu debutase în revista “Familia” (în 1866) şi după ce Titu Maiorescu îi publicase, în 1870, primele poezii, în “Convorbiri literare” (“Venere şi Madonă”, “Mortua est”, “Epigonii”), mentorul “Junimii” îl elogia, în studiul “Direcţia nouă în poezia şi proza română”, numindu-l “poet, poet în toată puterea cuvântului”.

Ulterior, de la poeziile de tinereţe, până la perioada capodoperelor, a “scuturării podoabelor”, cum spunea George Călinescu, de la “Dorinţa”, ”Floare albastră”, “Crăiasa din poveşti”, “Miradoniz”, “Sarmis”, “Memento mori”, la “Luceafărul”, “Glossă”, “Odă (în metru antic)”, cele cinci “Scrisori” etc., toate marile teme şi motive literare s-au sublimat în opera eminesciană – timpul, cunoaşterea, geniul, transcendenţa, zborul uranic, “viaţa e vis”(“la vida es sueno”), fortuna labilis (norocul schimbător), panorama deşertăciunilor, presentimentul morţii, dorul nemărginit, etnogeneza românească (vechile mituri dacice) etc.- în creaţii comparabile cu ale lui Novalis, Dante, Leopardi, Goethe, Lamartine etc.

“Insuşi numele de Eminescu devine criteriul cel mai înalt de apreciere”…

Mihai Eminescu, varste
Mihai Eminescu, varste

Peste timp, toţi marii noştri scriitori l-au avut ca reper pe Eminescu, fără de care literatura română ar fi fost mult mai săracă. Un minunat elogiu îi aduce, de exemplu, Marin Sorescu, atunci când condensează, tot în vers, imaginea genialului înaintaş: “Eminescu a cântărit/ cu el însuşi bucuria şi durerea noastră./ Bijutier de mare precizie, care se aruncă pe sine în balanţă./ Este ceea ce se scade, când fericirea ar fi să ne copleşească./ Este ceea ce se adăugă, când ne lipseşte totul./ Este ceea ce ne rămâne, pururi nouă”.

Un gând al lui Nichita Stănescu, izvorând dintr-o admiraţie necondiţionată, relevă, de asemenea, esenţa personalităţii poetului nostru naţional: “Atunci când spunem Eminescu este un geniu, folosim expresia în sensul cel mai nealterat, aproape nenoţional, aproape afectiv… Pentru că, indiferent de expresia geniu, însuşi numele de Eminescu devine criteriul cel mai înalt de apreciere”.

Ziua Culturii Naţionale şi România anului 2021

Ziua Culturii Nationale
Ziua Culturii Nationale

De-a lungul timpului, receptarea operei lui Mihai Eminescu a mers de la elogiul necondiţionat, la contestare vehementă, ca în anii 1990 sau cum se mai întâmplă şi astăzi, când aşa-zişi “intelectuali”, cu un statut cultural şi moral incert, debusolaţi în peisajul post-revolutionar, alteraţi de obedienţa faţă de o anume ideologie sau mânaţi de obscure interese imediate, îşi arogă dreptul de a da “sentinţe”, de a-l face (ce absurditate!) “membru de partid” pe genialul poet.

Se pare că spiritul vizionar al lui Eminescu i-a cuprins şi pe aceştia, ca şi pe cei din vremea sa, când, revoltat, imaginându-şi posteritatea geniului, simbolizat de “bătrânul dascăl”, “Înţeleptul”, spunea: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel/Nu slăvindu-te pe tine… Lustruindu-se pe el/Sub a numelui tău umbră” (“Scrisoarea I”).

Ziua Culturii Naţionale şi “contemporanii grăbiţi”

Poetul nepereche
Poetul nepereche

Ce ironie să vedem astăzi, la 171 de ani de la naşterea scriitorului şi de Ziua Culturii Naţionale, astfel de “mititei”, silabisind de pe Google, fără a şti un titlu de poezie sau un vers, citate din articolele publicate de Mihai Eminescu în presa vremii, într-o jalnică tentativă de “confiscare” a gândirii celui a cărui cultură, atunci, în secolul al XIX-lea, se ridicase la nivelul marii culturi europene (îi citise pe Platon, Kant, din care a şi tradus mare parte a “Criticii raţiunii pure”, Schopenhauer etc.) şi dăduse limbii române forma perfectă, pregătind-o pentru a putea crea “din propria ei fire, vestmântul noilor cugetări” (Titu Maiorescu).

Citește și:  Mihai Eminescu – “Rugaciune”, la 125 de ani de la trecerea in eternitate

Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, istoric, profesor universitar, specialist în cercetarea istoriei medievale a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est, remarca, in zilele acestea, faptul că: “Ziua Culturii Naţionale, sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă – se va spune de îndată – starea nenorocită creată de această copleşitoare molimă. Aşa este, dar mai sunt şi alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii. Ziua Culturii Naţionale li se pare unora (ca şi Academia) de prisos, un fel de reminiscenţă sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiţi contemporani grăbiţi, să fie scos din memoria colectivă”.

Mihai Eminescu – “Nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe”…

Şi da, aşa a fost, o zi tristă. Din mass-media am aflat că “autorităţile” au iniţiat aprinderea simbolică a “flacării culturii”, în diverse oraşe, adică nişte proiecţii “reci”, pe nişte clădiri, cu imagini ale lui Eminescu. Am mai auzit doi – trei actori recitând din poezia eminesciană, momente acoperite îndată de ştirile “de ultimă oră”. A mai fost un aspect, poate neluat în seamă, deşi mai “curat”decât celelalte – reacţia oamenilor obişnuiţi, care nu l-au uitat pe Eminescu şi care au încercat, pe reţelele sociale, să amintească acest lucru, postând versuri ale marelui poet, ieşind la iveală, iar şi iar, noi sensuri şi semnificaţii.

“Ca la noi la nimenea”…

Mihai Eminescu, jurnalist
Mihai Eminescu, jurnalist

Gazetarul Eminescu era convins că esenţiale, pentru bunăstarea unui popor, sunt adevărul, educaţia, munca, “nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe”. Foarte atent la realitatea în care a trăit, Mihai Eminescu a fost un comentator lucid şi obiectiv, interesat deopotrivă de temele “fierbinţi” ale timpului, de controversele politice, de, mai ales, făurirea României Mari, de Marea Unire care se va înfăptui abia în 1918.

Remarcabil este, de exemplu, printre sutele de articole publicate de Eminescu, unul din 12 septemvrie 1878, intitulat “Ca la noi la nimenea”, semnificativ pentru ceva ce pare a fi o “fatalitate” a istoriei noastre şi în care putem vedea, ca într-o oglindă, lumea noastră de azi:

Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi – spunea Eminescu – e rezultatul unui dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice. Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioţi care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor şi lefilor nemeritate, fie prin arendarea moşiilor statului, fie pe alte mii de căi […] O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea”.

Mihai Eminescu – “Modelul românesc al fiinţei”, “partea noastră de cer”

Eminescu, Partea noastra de cer
Eminescu, Partea noastra de cer

Ne putem aminti de Mihai Eminescu în diverse feluri – citindu-i, recitindu-i poezia, proza, dramaturgia, textele jurnalistice – şi poate nu e prea târziu să descoperim, în gândirea lui, adevăratul “model românesc al fiinţei. Ar fi nu numai un semn de respect, ci si o şansă pe care să o oferim lumii noastre actuale, autohtone, pentru a nu mai pluti în derivă, pentru a renunţa la pseudovalori, pentru a căuta, prin educaţie, prin demersuri personale, un alt sens al existenţei, mai profund şi mai autentic.

Ne-am putea ruga pentru toate acestea în desăvârşitul vers eminescian: “Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie:/ Fii scut de întărire/  Și zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată,/  Și pururea Fecioară,/ Marie!/ Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/  Și pururea Fecioară,/ Marie!”  (Mihai Eminescu, Rugăciune).

Sau ne-am putea lua, din când în când, răgazul de a medita (nu numai de Ziua Naţională a Culturii Române) şi de a reconsidera ceea ce trăim, în spiritul profund, gnomic, din “Glossă”: “Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine știe să le-nvețe;/ Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă și socoate”.

1 COMENTARIU

  1. Problema: Foarte multi romani parcurg acelasi drum pe care l-a parcurs romanul Mihai Eminescu. De exemplu valoarea nu are bani sa ajunga la un prieten cu care sa discute si sa faca ceva impreuna.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.