Vestea bună mai întâi sau vestea proastă? Oricare dintre noi, probabil, s-a aflat, la un moment dat, în situaţia de a adresa sau de a răspunde la această întrebare. Şi pentru că astfel de împrejurări sunt frecvente în viaţa de zi cu zi, s-au făcut experimente care să desluşească mecanismele psihologice care intervin atât în comportamentul “mesagerului”, cât şi, mai ales, în cel al “destinatarului”, astfel încât, cunoscându-le, fiecare să adopte atitudinea cea mai potrivită.
O echipă de psihologi de la Universitatea din California a apelat la un grup de voluntari, format din 120 de studenţi, în perechi (fără ca aceştia să se cunoască dinainte), fiecărui membru al perechii atribuindu-i-se un rol – unul “mesagerul”, altul “destinatarul”.
Mai întâi, toţi studenţii au susţinut un test de personalitate, după care au fost anunţaţi că testele lor au fost evaluate şi că există şi veşti bune şi veşti proaste şi i-au întrebat, pe măsură ce evaluarea continua, cât de îngrijoraţi erau. Au testat de asemenea şi dacă recomandarea către cei care transmiteau vestea (aceea de a se gândi la sentimentele celeilalte persoane) a modificat ordinea mesajelor.
Un procent uriaş, de 78% dintre studenţi, au spus că vor să audă mai întâi veştile proaste, iar 68% dintre “mesageri” au spus că preferă să dea mai întâi veştile bune. S-a mai constatat că studenţii care au primit veştile proaste la început au fost mai puţin îngrijoraţi decât ceilalţi.
Evident, coordonatorii experimentului au luat în calcul şi faptul că “miza” testului de personalitate nu putea avea urmări “dramatice” , dar că, în viaţă, sunt situaţii în care anumite veşti pot crea emoţii puternice (în bine sau în rău).
Vestea bună mai întâi sau vestea proastă? Efectul de “fapt recent”
Dilema “vestea bună sau vestea proastă mai întâi?” a fost studiată destul de mult în psihologie, iar răspunsul nu este universal valabil – depinde de cine dă vestea și cine o primește, precum și de obiectivul conversației.
Studiile arată că atunci când suntem în postura de destinatar, în general vrem să scăpăm repede de partea dificilă, pentru a ne liniști cu ceva pozitiv la final, situaţie identificată ca fiind “Recency effect” (“Efectul de fapt recent” – ce auzim la final are un impact emoțional mai puternic, iar oamenii preferă să rămână cu un sentiment mai bun. Altfel spus, ce auzi ultima dată îți influențează cel mai mult starea și evaluarea situației.
Acest efect de datorează faptului că informaţiile prezentate cel mai recent sunt păstrate în memoria de scurtă durată/ memoria de lucru. Când primești vești, “recency effect” inseamnă că ultima veste (cea mai recentă) îți lasă impresia emoțională finală. Dacă primești vestea bună mai întâi şi vestea proastă vine la final, rămâi cu un sentiment neplăcut, pentru că acest fapt este ceea ce mintea reține cel mai intens.
De exemplu, la medic, dacă prima veste este cea neplăcută (“Analizele arată o deficiență de vitamina D!”), iar vestea bună vine la final (“În rest, toate celelalte analize sunt excelente!”), ultima informație îți dă tonul emoțional.
La şcoală, dacă vestea proastă (“Ai greșit câteva exerciții la test!”) este urmată de vestea bună (“Dar, per total, ai luat o notă foarte bună!”), finalul pozitiv te face să percepi situația ca fiind ok.
La job, să presupunem că vestea bună (“Proiectul tău este apreciat!”) este prima, urmată de cea proastă (“Dar termenul limită a fost depășit!”), problema de la final domină starea. Acesta este motivul pentru care oamenii care vor să simtă mai puțină anxietate preferă vestea proastă mai întâi.
Comunicarea veştilor bune/ proaste, din perspectiva mesagerului
În privinţa celui care aduce veşti (mesagerul), realitatea şi experimentele au arătat că tendinţa este să înceapă cu vestea bună, dintr-un impuls de a-l proteja pe celălalt sau de a începe pe un ton pozitiv, din convingerea că a începe cu vestea bună atenuează “lovitura”.
Psihologii spun însă ca acest aspect depinde, în mare măsură, de scopul conversaţiei – dacă vrei să reduci anxietatea destinatarului, comunică mai întâi vestea proastă (pentru că anxietatea așteptării scade și finalul pozitiv ajută), dar, dacă vrei să motivezi o schimbare de comportament (de exemplu, feedback la job, învățare etc.), ar fi bine ca vestea bună să fie comunicată mai întâi, pentru ca vestea proastă să rămână proaspătă in minte și să declanșeze acțiunea. Aşadar, dacă vrei să fii mai empatic, spune vestea proastă mai întâi, dacă vrei să influențezi comportamentul, spune vestea bună la început.
Vestea bună vs. vestea proastă – “metoda sandwich”
“Sandwich-ul cu veşti proaste” presupune comunicarea vestii negative între două veşti bune. Dacă trebuie să dai cuiva veşti neplăcute (de pildă, că nu a promovat un examen, nu a obţinut jobul dorit etc.), ar trebui găsite două veşti bune în care să fie “îmbrăcată” cea negativă. La urma urmei, nimeni nu-şi doreşte vreodată să fie aducător de veşti rele, dar sunt situaţii în viaţă în care nu avem de ales.
“Metoda sandwich” este frecvent utilizată în viaţa particulară, în cea socială/ publică, dar, din perspectiva psihologilor, este discutabilă. Poate fi mai uşor pentru “mesager”, dar nu şi pentru “destinatar”. Acesta din urmă ar putea să nu savureze prima veste bună (presupunând ce urmează) sau ar putea suspecta mesagerul de nesinceritate. În plus, metoda “sandwich” riscă să creeze un stereotip comportamental destinatarului şi, de fiecare dată când ar veni veşti bune, să se întrebe (cu nelinişte) ce va urma.
Şi în acest caz (adică din perspectiva celui care aduce veşti) este foarte important contextul. De exemplu, dacă un medic trebuie să-şi informeze pacientul despre o boală gravă, ar fi mai bine să înceapă cu vestea proastă şi să transmită apoi şi vestea bună – că există lucruri pe care pacientul le poate face pentru a se însănătoşi sau pentru ca starea de sănătate să se amelioreze.
În toate situaţiile, mai este important ca cel care aduce veşti (de orice natură) să reflecteze asupra modului în care şi-ar dori el să primească acele veşti, dacă rolurile ar fi inversate, să încerce să fie clar, concis, ecpatic (să filtreze raţional emoţiile, pentru a nu fi copleşit de acestea), să folosească limbajul adecvat, să meargă direct la subiect, fără suspans, dar cu blândeţe şi sinceritate, să lase loc pentru tăcere, să fie un bun ascultător, să ofere, dacă este posibil, soluţii şi sprijin prntru viitor.
Vestea bună… “Dacă schimbăm felul în care ne uităm la lucruri”…
Evident, vestea bună pe care o dorim mereu este să nu existe veşti proaste. Dar cum realitatea este un loc al contrariilor (dar nu neapărat un “câmp de luptă”), unde, dacă există bine, există şi rău, trebuie să acceptăm că evenimentele se creează prin deciziile noastre şi că: “Dacă schimbăm felul în care ne uităm la lucruri, lucrurile la care ne uităm se schimbă şi ele” (dr. Wayne Dyer). De asemenea, vestea bună este că “în fiecare dimineață avem de ales – să nu fim controlați de circumstanțe sau de trecutul nostru, ci să ne proiectăm în mod intenționat ziua și, prin urmare, să ne îmbunătățim viața” (Bernard Kelvin Clive).
