Cand, la inceputurile razboinice ale civilizatiei, cineva a avut ideea de a inventa zalele, pentru a inlocui armurile grele din fier, probabil ca luptatorii s-au simtit mult mai confortabil. Zalele erau realizate din inele de sarma, impletite intre ele, fara a fi fixate pe vreun material-suport si formand o armura mobila, in forma unei camasi cu maneci. Cea mai veche mentiune despre existenta zalelor este facuta intr-o scriere a unui preot egiptean, cunoscut sub numele de Manethon din Sebennytos, din secolul al III-lea i.Hr., care a realizat o « Istorie a Egiptului », in trei volume, in limba greaca.
Utilizarea zalelor inca din anul 1650 i.Hr.
Potrivit consemnarilor sale (preotul avand acces la multe documente care au apartinut Bibliotecii din Alexandria), s-au utilizat zale, inca din anul 1650 i.Hr., in timpul invaziei Egiptului de catre Hyksos, capeteniile unor populatii venite din sud-vestul Asiei, in Delta Nilului, si care mai foloseau in lupta si arcuri cu sageti performante, sulite, sabii, cai si care de lupta.
Chinezii, in aceeasi epoca, stiau sa confectioneze zale din inele de otel legate cu fir de matase foarte rezistent, iar japonezii au imbunatatit si ei acest echipament de protectie, atasand zale si caschetelor, pentru a proteja zona gatului. Armura in zale japoneza se numea « so gusari » si presupunea un tip de impletitura astfel incat fiecare inel sa fie dublat de un altul mai mic si oval, iar inelele respective nu erau complet inchise, ci se tineau unele de altele gratie duritatii metalului indoit.
In spatiul european, primii despre care se stie ca se protejau, in confruntarile armate, cu zale, sunt celtii. De la acestia, in antichitate, ideea a fost preluata si de romani, care, in luptele lor de cucerire a noi teritorii nu isi puteau permite sa piarda prea multi soldati in confruntarile armate. Zalele celtice (ulterior romane) erau cunoscute sub denumirea de «lorica hamata ». Un model alternativ era «lorica squamata », caz in care inelele erau inlocuite prin solzi metalici. In timpul regelui Augustus, in armata Imperiului Roman, exista obligatia ca cei care detineau ranguri inalte in armata, sa poarte pe sub camasa de zale, un « subarmalis » – un vesmant bogat ornamentat, care servea drept emblema a gradului pe care il aveau. Chiar si camasa de zale era ornamentata, dar numai aceea care era purtata la parade, avand, de exemplu, in partea inferioara, unul sau mai multe randuri de inele din bronz, care contrastau cromatic cu restul, si o fibula in dreptul umarului.
In Evul Mediu, prelucrarea fierului s-a extins, pretul materialului a scazut, ceea ce a incurajat confectionarea zalelor pentru majoritatea armatelor. Firul pentru inele se obtinea prin martelaj (taierea placilor metalice subtiate cu ciocanul), dupa care sarmele se indoiau manual. Existau diverse modele de zale, cele mai utilizate fiind cele inelare si cele plate (de forma patrata). Zalele inelare se „teseau” cu ajutorul unor nituri (piese cilindrice, cu capatul bombat, semisferic), tot din fier. Zalele plate, cu piesele componente patrate sau dreptunghiulare, se asamblau cu ajutorul unor inele mai mici si mai subtiri, si nu prea strans, pentru ca zalele sa isi pastreze o anumita suplete. In Europa, cel mai cunoscut model era numit „patru in unu” sau „sase in unu”, pentru ca impletitura se facea astfel incat, prin fiecare inel sa treaca alte patru, respectiv sase. Cu timpul, s-au diversificat nu numai modelele, dar si materialele utilizate – fier, cupru, otel, alama etc.
Din momentul in care armele de foc au inceput sa inlocuiasca tot mai mult armele traditionale – zalele au fost abandonate. Un fapt insolit l-a constituit aparitia acestora in echipamentul militar al soldatilor din carele de lupta britanice, din timpul Primului Razboi Mondial, dar nu purtate traditioanal , pentru a proteja corpul combatantilor, ci pentru fata, pentru ca acestia sa nu fie loviti de schije si de proiectile.
In timpurile moderne, zalele se mai folosesc de catre scufundatorii care ajung in apropierea rechinilor, pentru a-i hrani (shark-feeding). Simbolic, imaginea zalelor este exploatata de catre artisti – in arhitectura, in decoratiuni (exterioare si interioare), in moda, in designul bijuteriilor etc. Un numar mare de zale au fost fabricate si utilizate si in filmul „Stapanul inelelor”.