Ziua Culturii Naţionale 2024, Mihai Eminescu şi un îndemn valabil peste secole – adevăr, educaţie, munca, “nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe”

Ziua Culturii Naţionale 2024, în România, este sărbătorită, ca în fiecare an (începând cu 2011), la 15 ianuarie. Această dată este bine fixată în memoria şi în conştiinţa românilor, deoarece este ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, poetul naţional, “omul deplin al culturii româneşti”, “modelul românesc al fiinţei” (Constantin Noica), în opera căruia s-au cristalizat liniile de forţă ale unui întreg secol romantic european.

Ziua Culturii Naţionale, după cum se precizează în documentul prin care Academia Română a instituit această sărbătoare, are menirea de “a promova cultura, arta şi efortul academic”, de a marca “o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional“.

Sensul modern al cuvântului “cultură” (din latinescul “colere”, care se traduce prin „a cultiva”/ “a îngriji”/ “a onora”) îşi are rădăcinile în conceptul folosit de filosoful şi oratorul antic roman Cicero, în “Tusculanae Disputatione” (o serie de cinci cărţi de popularizare a filosofiei greceşti), care îi conferă înţelesul de “cultivare a sufletului” sau “cultura animi”, cel mai înalt ideal posibil pentru dezvoltarea umană.

Cultura reuneşte valori, idei, comportamente, personalităţi, bunuri spirituale şi materiale, tradiţii etc., pe care un popor le-a creat de-a lungul timpului şi care-i definesc identitatea. Îndemnul Academiei Române de “a reflecta asupra culturii” (măcar de Ziua Culturii Naţionale) şi, implicit, asupra personalităţii excepţionale a lui Mihai Eminescu, poate fi prielnic, dacă se concretizează intr-o atitudine autentică, veritabilă, dacă se bazează pe cunoaştere, pe înţelegere, pe respectul faţă de marii gânditori şi creatori pe care timpul ni i-a dăruit.

Ziua Culturii Naţionale şi Mihai Eminescu, simbolul eternităţii noastre

Apariţia lui Mihai Eminescu în cultura românească, la puţin peste un secol de la primele încercări de a aşeza în vers limba română, a fost un fapt excepţional. Opera poetului, prozatorului, dramaturgului, ziaristului, gânditorului Eminescu nu este cu nimic mai prejos decât marile repere ale culturii universale şi a devenit, în timp, simbolul eternităţii noastre. „Prea puţini poeţi, ca Eminescu – spunea criticul literar Vladimir Streinu – şi-au creat o mitologie pe care neamul lor să şi-o poată însuşi”.

Se întâmplă frecvent, chiar şi în cazul unor mari creatori, ca timpul sau preluarea stereotipă a unor interpretări, tentaţia superlativelor, inerţia indusă de teama de a nu greşi în opţiunile noastre culturale să aşeze o umbră peste imaginea lor şi să ne împiedice să ajungem la esenţa operei. Nu este şi cazul lui Mihai Eminescu, a cărui operă a străbătut secolele şi este şi astăzi la fel de vie, de proaspătă, de profundă, provocând la o ivire perpetuă de sensuri.

“Dacă astăzi fiinţa românească ţine este pentru că a trecut un Eminescu prin lumea ei” (Constantin Noica)

Geniul şi transcendenţa (ca în poeziile “Învierea”, “Dumnezeu şi om”, “Înger de pază”, “Scrisoarea I”), “gândul purtat de dor”, care îl animă pe Luceafăr, “visul de luceferi” al fetei îndrăgostite, norocul schimbător, “viaţa e vis” (“Glossă”), presentimentul morţii (“Odă, în metru antic”), panorama deşertăciunilor (“Memento mori”), erosul (“Dorinţa”, “Floare albastră”, “Sara pe deal”, “De ce nu-mi vii”, “Crăiasa din poveşti” etc.), etnogeneza românească (“Sarmis”, “Decebal”) s.a.m.d. sunt doar câteva repere ale unei creaţii fără de care cultura românească ar fi fost cu mult mai săracă.

Ziua Culturii Româneşti ar trebui să fie un îndemn pentru toţi românii să nu uite, să ştie, să înveţe, să înţeleagă, să-i respecte pe toţi cei care, de-a lungul timpului, pe fundamentul unei culturi populare inconfundabile, au clădit zidurile puternice ale spiritualităţii şi culturii noastre moderne – scriitori, oameni de ştiinţă, filosofi, pictori, sculptori, muzicieni, artişti din teatru, film etc., al căror nume ar fi imposibil chiar şi numai de enumerat în limitele unui astfel de articol.

Ziua Culturii Naţionale 2024 şi un îndemn valabil peste secole – adevăr, educaţie, muncă, “nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe!”

Ziua Culturii Naţionale 2024, ca şi în anii precedenţi, este marcată (după cum putem afla din nişte anunţuri seci pe Internet) de diverse manifestări – concerte, spectacole, expoziții, proiecte educaționale, vizite gratuite la muzee, în diverse locuri din ţară, ceea ce este firesc, dar, poate, nu de ajuns. Ar mai fi nevoie de ceva care să anime sentimentul de apartenenţă al fiecărui român la o cultură care ne conferă identitate. Iar acest “ceva” ar putea să fie, cum Eminescu însuşi spunea, în urmă cu aproape un secol şi jumătate, adevărul, munca, educaţia, ca valori consubstanţiale unui popor şi unui spaţiu cultural.

În nenumărate articole publicate în revista “ Timpul”, la care a fost şi redactor şef între 1880 – 1881, gazetarul Eminescu şi-a exprimat, cu accentuat spirit critic, preocuparea pentru temele “fierbinţi” ale epocii sale, multe dintre acestea valabile şi astăzi şi pe care, gândind la excepţionalul scriitor, dar şi la destinul acestei ţări (inclusiv la cel cultural), nu ar trebui să le ignorăm.

Un “memento” necesar

Era convins Eminescu de faptul că, pentru destinul unui popor, esenţiale sunt educaţia, munca şi adevărul, nu “frazele lustruite şi negustoria de vorbe”. “Realitatea tragică a vieţii noastre de stat – constata Eminescu – e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică […] O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară (n.n. societatea românească) pe care toate sunt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea” etc.

Poate că, de “Ziua Culturii Naţionale 2024”, este nevoie şi de un astfel de “memento”, pe care să-l adăugăm bucuriei de a-i (re)citi şi (re)descoperi opera, cinstind geniul celui care “Este ceea ce se scade, când fericirea ar fi să ne copleşească./ Este ceea ce se adăugă, atunci când ne lipseşte totul./ Este ceea ce ne rămâne, pururi nouă” (Marin Sorescu).