Materialele plastice sunt niște materiale sintetice obținute din micile molecule ale compușilor organici și sunt întâlnite peste tot. Chimiștii combină diferite tipuri de monomeri în multe aranjamente diferite pentru a face o varietate aproape infinită de materiale plastice cu diferite proprietăți chimice.
Cei mai mulți compuși plastici sunt inerți din punct de vedere chimic și nu reacționează chimic cu alte substanțe. Plasticul poate fi modelat într-o varietate infinită de forme astfel încât se pot crea jucării, cupe, sticle, cabluri, automobile, motiv pentru care nu este o exagerare să spunem că a revoluționat lumea.
În 1856, Alexander Parkes a inventat primul material plastic artificial. Parkes a lucrat în cadrul unei companii ce producea încuietori de alamă, aici dezvoltându-și aptitudinile pe care avea să le folosească mai târziu în crearea invențiilor sale. Unul din cele mai importante brevete ale sale a fost pentru Parkesin, un celuloid termoplastic ce era tratat cu mai mulți solvenți. Parkesin a fost un material foarte util ce prezenta multe caracteristici similare cu plasticul modern. După inventarea parkesin-ului, Parkes a deschis compania Parkensine și a încercat să producă în masă invenția sa. Din păcate, compania a eșuat pentru că Parkes a încercat să reducă costurile prin utilizarea de materiale ieftine și de proastă calitate. Chiar dacă compania sa nu a reușit, altele au continuat să producă și să vândă celuloid.
Invenția celuloidului a fost una din cele mai controversate dezvoltări din istoria producției plasticului. John Wesley Hyatt și fratele său Isaac au făcut mai multe experimente folosind parkesin ca un substitut pentru fildeșul ce era utilizat în crearea bilelor de biliard. După multe experimente eșuate, în cele din urmă, Hyatt a reușit să producă o nitroceluloză solidă.
Hyatt a brevetat produsul în 1869 și a înființat Compania Stomatologică Albany, anul următor. El a produs dinți falși, bile de biliard și clape de pian. Această descoperire a devenit controversată atunci când un inventator englez numit Daniel Spill i-a intentat mai multe procese lui Hyatt. Spill brevetase aceeași invenție în Marea Britanie, motiv pentru care era dificilă determinarea celui care trebuia să dețină drepturile. Odată ajunse în tribunal, aceste procese au dus la decizia că Parkes fusese cel care inventase cu adevărat celuloidul. Cu toate acestea, judecătorul a stabilit că toate producțiile de celuloid puteau continua.
În 1907, Leo Baekeland dezvolta primul material plastic complet sintetic. Baekeland a fost un chimist belgian care și-a înființat propria afacere de consultanță în 1881. După deschiderea acestei afaceri și-a îndreptat atenția către producerea de hârtie fotografică. El și Leonardi Jacobi au înființat Compania Chimică Nepera dar nu au existat cumpărători pentru produsele sale. Norocul i s-a schimbat atunci când George Eastman i-a oferit 1 milion de dolari pentru procesul său. El a folosit acești bani pentru a finanța alte invenții între care bachelita.
Fabricată din smoală de cărbune, bachelita lua forma recipientului în care se afla pe măsură ce se întărea. Invenția era o îmbunătățire a materialelor plastice anterioare deoarece nu se topea la căldură. Bachelita a avut multe aplicații industriale datorită rezistenței la căldură, electricitate și acțiune chimică. Cele mai frecvente utilizări moderne ale sale sunt în aplicațiile electrice industriale și în construcția plăcuțelor de frână.
În 1908, un chimist elvețian numit Jacques E. Brandenberger obținea celofanul. El și-a dorit inventarea unui material ce putea respinge lichidele. Chiar dacă a lucrat cu multe tipuri de țesături pe care a încercat să pulverizeze un strat impermeabil, el nu a obținut rezultatele dorite, materialele rezultate fiind prea rigide. Cu toate acestea, Brandenberger observase că pulverizarea lăsa o peliculă ce se putea separa de material foarte ușor.
În 1912, el a dezvoltat o mașină ce producea pelicula pe care a brevetat-o sub numele de celofan. Inițial cererea nu a fost ridicată pentru că nu era rezistent la umezeală dar în 1927, William Hale Church pulveriza celofanul cu un lac, făcându-l astfel rezistent la umezeală. Din acel moment vânzările au explodat iar acum este folosit în orice casă.
Odată cu inventarea polietilenei în 1933, plasticul devenea mai versatil. Polietilena este o formă a plasticului flexibilă, durabilă, rezistentă chimic și ieftină de produs. Acesta este tipul de plastic folosit pentru producerea recipientelor de depozitare a alimentelor. A fost un produs popular în timpul celui de-a Doilea Război Mondial, proprietățile sale chimice făcându-l ideal pentru izolarea sistemelor de apărare.
În timpul anilor 1930, Wallace Dupont Carruthers inventa un polimer plastic prin condensarea acidului adipic și a unui anumit tip de monomer diaminohexan ce putea fi tras sub formă de fibre puternice precum mătasea. Acest tip de plastic este cunoscut sub numele de nailon.
Utilizarea acestor polimeri a devenit larg răspândită după cel de-al Doilea Război Mondial și continuă și astăzi. Ei au condus la crearea altor materiale plastice precum dacronul, polistirenul, polietilena și vinilul.
Deoarece plasticul nu reacționează chimic cu majoritatea celorlalte substanțe, înseamnă că nici nu se descompune. Prin urmare, eliminarea plasticului reprezintă o problemă de mediu dificilă și foarte importantă. Plasticul rezistă în mediul natural timp de secole așa că cea mai bună metodă de eliminare o reprezintă reciclarea.
Din acest motiv, noi tehnologii sunt dezvoltate pentru a crea plasticul cu substanțe biologice, precum uleiul de porumb. Aceste tipuri de materiale plastice ar fi biodegradabile și mult mai bune pentru mediul înconjurător.
