Biasul de complexitate – De ce să fie simplu, când se poate complicat?

Biasul de complexitate exprimă una dintre atitudinile pe care, probabil, fiecare dintre noi a experimentat-o la un anumit moment, fără a căuta explicaţii decât, eventual, mult mai târziu şi care s-ar putea concentra în expresia ironică, desigur: “De ce să fie simplu, când se poate complicat?”. Mai ales în spaţiul nostru, autohton, cu specific balcanic, plin de contraste şi de frământări, în care, din cine ştie ce pornire, dar bine consolidată, totul se pierde în lungi “discuţii bizantine”, fără finalitate practică.

Dacă suntem atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, putem constata, cu uşurinţă, că, frecvent, se face multă zarvă pentru nimic. Discuţii absurde, sterile, pentru lucruri mărunte, chiar şi atunci când sunt în joc probleme esenţiale, vitale.

De la problemele personale, la cele publice, de la viaţa socială, la cea politică, de la situaţiile cotidiene, până la cele fundamentale, existenţiale, tentaţia este de a complica totul, ignorând soluţiile simple. S-a creat chiar o falsă mentalitate că, dacă lucrurile nu sunt complicate, nu au valoare. Sau, dintr-o altă perspectivă, se spune că “nu vedem pădurea din cauza copacilor”, ori că orice problemă complicată are o soluţie simplă, dar tocmai pe aceea nu o vedem.

Ce este biasul cognitiv?

Un bias cognitiv este un mecanism de gândire care generează o deviere a judecăţii, o exagerare în favoarea sau împotriva unui lucru, o eroare de percepţie care conduce, subconştient, judecata noastră într-o direcţie greşită. De exemplu, printr-un bias cognitiv se explică teama de a călători cu un avion, optând pentru o călătorie cu maşina, deşi probabilitatea unui accident de maşină este mult mai mare decât o situaţie similară legată de un zbor cu avionul. Este vorba, în acest caz, de neglijarea probabilităţilor.

În medicină, persoanele care primesc un tratament placebo experimentează adeseori aceleaşi efecte ca şi cele care primesc tratamentul real, doar pentru că reacţia psihică, pozitivă, a pacientului, este dictată de autosugestie. În domeniul investiţiilor pe bursă, este surprinzător cât de iraţionale (în diferite grade) pot fi deciziile investitorilor. Există zeci de prejudecăţi/ biasuri cognitive, care fac obiectul multor studii în psihologie.

Biasul de complexitate – De ce să fie simplu, când se poate complicat?

Biasul de complexitate se bazează pe convingerea că lucrurile complicate sunt mai bune decât lucrurile simple. În multe situaţii, atracţia complexităţii este asociată cu rafinamentul, cu lucrurile sofisticate, de aceea atunci când ne confruntăm cu două soluţii, tindem să preferăm soluţia complicată, cu mai multe ipoteze, ignorând soluţia simplă, despre care, probabil, vom spune că “nu va funcţiona niciodată”.

Richard Feynman, un excepţional fizician american, laureat al Premiului Nobel, pentru contribuţiile sale în domeniul electrodinamicii cuantice, spunea că: “A încerca să explici lucruri simple în moduri complexe este semn de impostură, aşa cum este semn de genialitate să explici simplu lucruri complicate”.

Biasul de complexitate ne spune şi că, în general, avem tendinţa de a subestima lucrurile simple, dorindu-ne mereu mai mult – să acumulăm bunuri materiale, să ocupăm funcţii importante, să consumăm alimente sofisticate, să ne imbrăcăm după “trend”, să luăm suplimente alimentare, să facem exerciţii complicate în sala de gimnastică etc. “A nu face nimic” în privinţa unor situaţii ca cele de mai sus, în mod greşit, nu este considerată niciodată a fi o opţiune. Dimpotrivă, trebuie să acţionăm, trebuie să avem soluţii şi cu cât acestea sunt mai complicate, cu atât mai bine.

Un cunoscut om de afaceri, Charles Thomas Munger, spunea că un secret al succesului, pe termen lung, este să încerci constant să nu fii stupid, să eviţi greşelile de bază, să ai o disciplină, în loc de a încerca să demonstrezi, cu orice preţ, că eşti foarte deştept. Ce rost ar avea, spune acesta, să cheltuieşti milioane pentru a dezvolta strategii complexe, dacă nu le poţi aplica.

Biasul de complexitate – un exemplu comun

Cu siguranţă, oricăruia dintre noi i s-a întâmplat să aibă o conversaţie cu cineva care a considerat că trebuie să folosească un limbaj (tehnic) pretenţios, de neînţeles, când cel mai bine ar fi funcţionat cuvintele simple. Mulţi nu reacţionează, nu spun nimic, de teamă să nu pară neinstruiţi sau insuficient de inteligenţi atunci când sunt puşi în faţa unui limbaj pe care nu-l înţeleg, instituindu-se bariere semantice care vulnerabilizează comunicarea. Este unul dintre cele mai comune exemple legate de biasul de complexitate.

Sau când un politician, de pildă, vorbeşte publicului larg despre stabilirea “unei taxe forfetare unice asupra veniturilor de capital la 25%, cu excepţia veniturilor realizate din transferul masei patrimoniale” etc., respectivul sugerează că majoritatea populaţiei nu are nimic de-a face cu această decizie şi permite politicienilor să minimalizeze criticile asupra acţiunilor lor, neavând cum să argumentezi ceva împotriva unei decizii de neînţeles.

Biasul de complexitate în politică poate fi o veritabilă ameninţare la adresa democraţiei. Dacă nu înţelegem pe deplin deciziile care ne afectează, luate de politicieni, cum am putea să ne revoltăm sau să reacţionăm eficient? În mod similar se poate întâmpla în economie, finanţe, industrie şi în orice alt domeniu al vieţii publice.

Biasul de complexitate în finanţe

Biasul de complexitate se manifestă în toate domeniile, de la comportamentul individual, până la zone ale realităţii mai largi. În economie şi finanţe, de exemplu, s-a constatat că, în epoca modernă, totul a devenit foarte “matematic”, în sensul elaborării unor modele teoretice care să anticipeze diverse evoluţii. Mulţi specialişti susţin însă că, pe măsură ce modelele şi instrumentele matematice sunt mai complexe, cu atât se îndepărtează de lumea reală, devenind scop în sine.

Modelele teoretice complexe pot fi utile, dar nu pot anticipa comportamentul oamenilor într-o situaţie sau alta, de aceea mai utile ar fi explicaţiile logice, exprimate în cuvinte, care să ia în considerare şi aspecte greu de “modelat” în cifre, precum, incertitudinea, neîncrederea, exuberanţa, emoţia etc.

Când, în timpul crizei din 2008, un reputat finanţist a ieşit public să spună că “analizele arată că evenimentele prezintă 25% abateri standard de la medie, câteva zile la rând”, mult mai simplu şi mai util ar fi fost, susţin unii specialişti, să spună: “Modelele noastre sunt complet greşite”.

Într-un studiu făcut pentru a defini calea cea mai bună de abonament pentru un serviciu bancar, participanţii la acest studiu au fost puşi în situaţia de a alege între trei rute diferite – una rapidă, a doua mai puţin simplă şi mai lentă, a treia, lungă şi complicată – şi să indice pe care le-au considerat mai de încredere. 88% dintre participanţi au ales calea cea mai complicată, ca fiind cea mai sigură, prima fiind apreciată ca fiind “suspectă”.

Învăţământul şi biasul complexităţii

Când vine vorba de educaţie şi instruire, se poate observa, cu uşurinţă, cum funcţionează o mulţime de prejudecăţi legate de acest proces. În dorinţa de a moderniza procesul educaţional, s-a creat o capcană foarte periculoasă – aceea că lucrurile trebuie să fie extrem de alambicate. Practic, cel puţin la nivelul limbajului, pare că nu se mai poate face şcoală fără “teoria curriculumului”, arii curriculare, descriptori, distractori, evaluări criteriale, instrumentale, non-instrumentale, notari holistice, itemi etc.

Metodele simple, fireşti, funcţionale nici nu mai sunt gândite/ pomenite, ca atunci când cineva, după ce a văzut un film prost, din care nu a înţeles nimic, dar care pare a fi de “bon ton”, apreciat în unele cercuri, exclamă: “Ce capodoperă!” “Câtă profunzime!”, altfel spus, “forme fără fond”.

Un formator, indiferent la ce nivel, care va merge în sensul excesului de complexitate (ca mesaj, conţinut sau ca limbaj), al explicaţiilor lungi şi obscure, doar din dorinţa de a epata, nu va obţine niciodată rezultate remarcabile, pentru că, probabil, nu ştie nici să explice, nici să transmită. Paradoxal, simplitatea este adeseori mai dificil de realizat decât complexitatea, iar în domeniul învăţământului cel mai clar indicator al calităţii îl reprezintă rezultatele, adesea derizorii.

Mintea noastră caută în continuu explicaţii

Biasul de complexitate se explică în mare măsură prin faptul că mintea noastră caută în continuu explicaţii pentru lucrurile care ne scapă, pe care le înţelegem parţial sau deloc. Facem presupuneri, exagerăm, ne stresăm, ne panicăm.

Daniel Kahneman, psiholog, expert în polici publice, deschizător de drumuri în domeniul psihologiei judecăţii şi al luării deciziilor, al psihologiei hedonice, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, în 2002, sublinia, într-o carte celebră – “Thinking, Fast and Slow” (tradusă şi in româneşte – “Gândire rapidă, gândire lentă”) – explică faptul că modul nostru de gândire/ creierul nostru se structurează pe două sisteme.

Unul dintre sisteme este cel rapid, intuitiv, automat, cel pe care îl folosim în multe dintre acţiunile noastre zilnice. Dacă cineva întreabă care este rezultatul operaţiei 2+2, răspunsul vine automat, fără efort. La fel se intâmplă şi în toate acţiunile cotidiene, repetitive. Al doilea sistem este cel analitic, cel care intră în joc pentru sarcini mentale mai complexe. Acesta acţionează şi ca un fel de “supraveghetor” pentru intuiţiile dictate de primul sistem.

De pildă, dacă o persoană ne oferă o strategie complexă de investiţii, primul sistem ne spune: “Nu înţeleg această strategie, aşa că persoana care mi-o explică trebuie să fie mult mai competentă decât mine în acest domeniu”. Ulterior, al doilea sistem vine şi el si ne spune: “Deoarece această persoană este mai competentă decât mine şi foloseşte această strategie de investiţii, este logic să folosesc şi eu aceeaşi strategie”.

Opţiunea pentru o strategie “complexă” este, de fapt, o “scurtătură” pentru creierul nostru, pentru că, neînţelegând, ne acceptăm ignoranţa şi delegăm responsabilitatea cuiva mai competent. Dimpotrivă, o strategie simplă, pe care o înţelegem, ar necesita, în realitate, un efort mental mai mare, implicând argumente pro şi contra.

Cum poate fi evitat biasul de complexitate?

Există câteva metode, recomandate de specialişti, care ne pot ajuta să evităm biasul de complexitate, dintre care mai cunoscute sunt următoarele:

• Briciul lui Occam (sau Ockham) – i se mai spune şi “principiul parcimoniei”/ “principiul măsurii”, care spune că soluţia cea mai simplă este cea mai bună, că trebuie folosite/ gândite cât mai puţine cauze pentru a explica o acţiune. Când ne lipsesc informaţii sau dovezi empirice, trebuie evitată adăugarea de ipoteze, doar pentru a putea lua o decizie. Denumirea “briciul lui Occam” vine de la numele filosofului şi moralistului englez William de Ockham, din secolul al XIV-lea, care a conceput acest principiu pentru a justifica anumite afirmaţii ştiinţifice, principiu pe care şi Albert Einstein l-a afirmat mai târziu: “Scopul ultim al oricărei teorii este de a asigura ca elementele de bază, ireductibile, să fie cât mai simple posibil și reduse ca număr”. Este, spunea William de Ockham, ca atunci când “cunoaştem divinitatea prin revelaţie, nu prin examinarea raţională a creaţiei sale”.
• “Via negativa” (“Calea negativă”) – este o sintagmă latinească, utilizată în teologie, pentru a explica ce nu este Dumnezeu, mai degrabă decât ceea ce este. Susţinătorii acestui mod de gândire spun că divinitatea este dincolo de orice înţelegere umană, astfel încât oamenii nu pot să descrie decât ceea ce nu este Dumnezeu. În mod similar, un bias de complexitate poate fi evitat concentrându-ne pe ceea ce trebuie evitat, nu neapărat pe ce trebuie făcut.
• Dacă pentru acelaşi eveniment/ situaţie există două explicaţii, întotdeauna cea mai simplă va fi cea mai apropiată de adevăr.
• Acceptarea şi înţelegerea ideii că simplu nu înseamnă simplist, doar al doilea termen având conotaţii negative legate de superficialitate, de neglijarea aspectelor esenţiale, de o abordare unilaterală, limitată.

Simplitatea este o virtute excepţională

Aşadar, prinşi în vâltoarea existenţei, în iluzii şi stereotipii, ne putem lua un răgaz, din când în când, să medităm la lucrurile care contează cu adevărat, să ne creăm obiceiul de a aprecia simplitatea, de a fi echilibraţi şi în armonie cu noi înşine, de a lua decizii fără a ne complica inutil. Recunoscând biasurile cognitive, inclusiv biasul de complexitate, putem evita o mulţime de greşeli, ne putem elibera capacităţile de cunoaştere, devenind stăpâni pe identitatea şi valoarea noastră.

Edsger W. Dijkstra, un remarcabil matematician şi informatician, din secolul trecut, spunea că: “Simplitatea este o virtute excepţională, dar necesită multă muncă pentru a o atinge şi este nevoie de educaţie pentru a o aprecia, iar, din nefericire, complexitatea se vinde mai bine”.