Formele fără fond, celebra teorie formulată de Titu Maiorescu, într-un studiu publicat în 1868 – “În contra direcţiei de astăzi în cultura română” – pare a fi extrem de actuală şi în contextul realităţilor de astăzi, după mai bine de un secol şi jumătate.

Adevărat “spiritus rector” al Societăţii “Junimea”, dar şi pentru fenomenul cultural românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Titu Maiorescu este prima mare personalitate autohtonă, fondator al criticii literare, filosof, estet, avocat, politician, care a analizat tendinţele timpului său şi şi-a asumat rolul de îndrumător, implicându-se în problemele societăţii româneşti, aflată încă la începuturile modernizării sale.

Titu Maiorescu si Teoria Formele fără fond
Titu Maiorescu si Teoria Formele fără fond

Cu studii solide la Viena şi Berlin, cu licenţa în litere şi folosofie obţinută la Sorbona, cu doctoratul “Magna cum laude”, la Giessen, în Germania, Titu Maiorescu nu este numai fondatorul Societăţii “Junimea”, de la Iaşi, în 1863, promovând ulterior marii clasici ai literaturii române (Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă), dar a fost şi prim-ministru al României, între 1912 şi 1914, Ministru al Culturii şi Instrucţiunii Publice, în guvernul lui Lascăr Catargiu, timp în care a elaborat, printre altele, şi o Lege de reformare o învăţământului rural şi a introdus limba română ca obiect de studiu în liceu, rector al Universităţii din Iaşi, membru fondator al Academiei Române etc.

Formele fără fond – “viciul fundamental al societăţii româneşti”

Titu Maiorescu si formele fără fond
Titu Maiorescu si formele fără fond

Cu o cultură excepţională, Titu Maiorescu a înţeles mai bine ca oricine, la momentul respectiv, nevoia de modernitate şi de apropiere de valorile occidentale, dar şi riscurile artificializării, ale superficialităţii, ale pseudoculturii, pseudopoliticii etc., revoltându-se împotriva “viciului” fundamental al societăţii româneşti de la vremea aceea – “neadevărul”, “neadevărul în aspiraţii, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până şi în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului critic”, după cum spune autorul încă de la începutul studiului “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”.

A împrumuta forme ale culturii apusene, fără a le adapta condiţiilor existente, fără a le armoniza cu specificul nostru naţional, reprezenta, în opinia crtiticului, un risc enorm. El observă că tinerii români se întorceau în ţara lor, de la studii in străinătate, cu hotărârea de a imita şi a reproduce “aparenţele culturii apusene”, “o formă goală”, gândindu-se că, în felul acesta, vor realiza libertatea şi progresul într-un stat modern.

În realitate, prim imitarea formelor civilizaţiei apusene – formele fără fond – se producea un fenomen extrem de periculos: “Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, Conservator, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc” – spunea Titu Maiorescu.

“Încurajarea blândă a mediocrităţilor” – un pericol major

Formele fără fond, Titu Maiorescu
Formele fără fond, Titu Maiorescu

Formele fără fond au proliferat, în epocă, prin “încurajarea blândă a mediocrităţilor”, Maiorescu observând că: ”Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra – toate sunt primite cu laudă, sau cel puțin cu indulgență, sub cuvânt că „tot este ceva” și că are să devie mai bine. Așa zicem de 30 de ani și încurajăm la oameni nechemați și nealeși! Domnul X e proclamat poet mare, domnul Y – jurnalist eminent, domnul Z – bărbat de stat european, și rezultatul este că de atunci încoace mergem tot mai rău, că poezia a dispărut din societate, că jurnalistica și-a pierdut orice influență; iar cât pentru politica română, fericite articolele literare, cărora le este permis să nu se ocupe de dânsa!”.

Aşadar, primul “adevăr” care trebuia învăţat în societatea românească era acela că “mediocritățile să fie descurajate de la viața publică a unui popor, și cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase. Ceea ce are valoare se arată la prima sa înfățișare, în meritul său, și nu are trebuință de indulgență, căci nu este bun numai pentru noi și deocamdată, ci pentru toți și pentru totdeauna”.

Formele fără fond sunt “stricăcioase”…

Titu Maiorescu
Titu Maiorescu

Al doilea adevăr evidenţiat de Maiorescu este că formele fără fond sunt “stricăcioase” şi că “mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de artă frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii și neonorați ai unei asociațiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranță în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de recepțiune, cu analele elaborate, decât să le facem toate aceste fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi”.

Citește și:  Scrierea cu â şi î

I s-a reproşat, în epocă, lui Titu Maiorescu, un anume conservatorism, deşi deschiderea sa spre modernitate era excepţională. Considera însă că, dacă un popor poate trăi o vreme fără cultură, până la momentul în care se vor crea condiţiile unei dezvoltări fireşti, sistematice, dinspre fond spre formă, “cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, și dacă stăruiește în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată și între o națiune rezistentă se nimicește națiunea, dar niciodată adevărul”.

Titu Maiorescu vs. Eugen Lovinescu

Eugen Lovinescu
Eugen Lovinescu

Peste mai bine de o jumătate de secol, în perioada interbelică, o altă personalitate remarcabilă a culturii româneşti, Eugen Lovinescu, şi el doctor în filologie, al Universităţii Sorbona, din Paris, observa că societatea românească nu se schimbase prea mult, în raport cu secolul al XIX-lea, că eram, aici, în răsăritul Europei, prea mult tributari unor forme culturale, sociale, politice, economice învechite, că era nevoie de schimbare.

Lovinescu formulează, la rândul său, o altă teorie celebră – teoria modernismului – bazată pe două etape în dezvoltarea unei culturi şi a civilizaţiei, în general – imitaţia şi sincronismul. Pornind de la ideea că există un “spirit al veacului”, pe care îl întruchipa civilizaţia apuseană şi pe care îl numeşte “saeculum”, adică un ansamblu de factori economici, sociali, culturali, Lovinescu susţine că şi societatea românească trebuia să se adapteze acestui spirit, la început prin imitaţie, prin crearea unor “forme”, apoi prin dezvoltarea unui fond autentic, naţional.

Desigur, în perioada interbelică, s-au produs “mutaţii estetice” fundamentale, ca şi în societatea românească, în general. Eugen Lovinescu însuşi sublinia că imitaţia, dacă ar rămâne sub forma ei brută, nu ar fi un element de progres”, că progresul începe abia după ce “formele” sunt absorbite şi redate într-o manieră integrată specificului nostru naţional.

Formele fără fond, “neadevărul” – o problemă românească valabilă şi după un secol şi jumătate?

Formele fără fond

Formele fără fond” definite de Titu Maiorescu, zbaterea continuă, de-a lungul secolelor, de a se depăşi decalajul dintre Occidentul civilizat şi Estul/Sud-estul european, arată că o naţiune, ca să reziste în istorie şi să-şi construiască un destin pe măsura aspiraţiilor, trebuie să discearnă intre valoare şi nonvaloare şi să găsească drumul cel mai potrivit pentru progres. Este, cum spunea Titu Maiorescu printr-o metaforă, ca şi când ai avea un singur bloc de marmură: “Dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă?”.

Astăzi, dincolo de pandemia care a afectat întreaga planetă, România dă impresia unei ţari care încă îşi mai caută drumul printre conflicte mocnite, dezbinări, frustrări, derută, corupţie, neştiinţă, iresponsabilitate, discursuri (forme fără fond), eşecuri, confuzie etc. şi, cu cât “deznădejdea şi descurajarea produse de un prezent tulbure sunt mai adânci, cu atât este mai arzătoare – cum spune istoricul şi eseistul Johan Huizinga – năzuinţa spre libertate”.

Pe de altă parte, se pare că “emblema” pe care un francez, Raymond Poincaré, om politic şi prim-ministru al Franţei, ne-a pus-o, în urmă cu un veac, când a avut ocazia să ajungă în Ţările Române, rămâne extrem de valabilă: “Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, ou tout est pris à la légère”! („Ce vreţi, suntem aici la porțile Orientului, unde nimic nu este luat în serios”!).

Cauza constantă a “superficialităţii fatale de la noi”?

Clicktivism, slacktivism
Clicktivism, slacktivism

Suntem încă tentaţi să “imităm” prea mult şi inutil? Se încurajează încă, blând, “mediocrităţile”? Sunt ignorate, considerate ca fiind fenomene secundare, cultura, spiritualitatea românească? Elitele sunt marginalizate? Cuvântul, menit să zidească, s-a transformat, cum spunea acelaşi Maiorescu, despre vremea sa, în “beţie de cuvinte”? Am devenit toţi “clicktivişti”, altfel spus, singura manifestare civică, şi aceasta mimetică, adeseori, este un Click/Like pe o pagină de internet?

Sunt întrebări ale căror răspunsuri sau simplul fapt de a medita la aceste lucruri ne-ar putea lămuri, într-o oarecare măsură, dacă trăim încă într-o lume în care formele fără fond par a fi cel puţin la fel de prezente ca in urmă cu un veac şi jumătate, dacă am descoperit sau nu virtuţile adevărului, dacă suntem sau nu oameni ai timpului nostru. Şi, mai ales, cum este acest “timp”?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.