Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur, cu hramul Sf. Maria (str.Primăverii nr.60), este cel mai vechi monument istoric și de arhitectură păstrat în fostul sat Cluj-Mănăștur, din apropierea Clujului. Începând cu a doua jumătate a secolului al XI-lea a funcționat aici, în interiorul fortificației regale-comitatense, abația benedictină Monasterium Beatae Mariae de Clus, înconjurată de un zid de apărare.
Din vechile construcții se mai păstrează doar corul bisericii, prevăzut cu o navă mai simplă, construită în secolul al XIX-lea pe vechile fundații. Biserica este înconjurată de un val înalt de pământ, urmă a fortificațiilor elipsoidale din Evul Mediu, când întregul areal dispunea de șanțuri de apărare spre sud, est și vest, spre nord existând o pantă naturală abruptă.
Tradiția medievală, consemnată în anul 1341, datează fondarea mănăstirii în a doua jumătate a secolului al XI-lea, în timpul domniei regelui Ladislau I al Ungariei.
Cert este că în anul 1202, după abandonarea fortificației de către regalitate, mănăstirea a devenit exemptă, adică scoasă de sub jurisdicția Episcopiei Transilvaniei. Exempțiunea dădea dreptul abatelui de a strânge dijmele pentru sine, de a numi preoții de pe domeniile mănăstirii și de a purta însemne episcopale. Printre satele cele mai însemnate ale mănăstirii, se află Apahida (Podul Abatelui).
Din cauza acestor privilegii, mănăstirea a intrat în conflict armat cu Episcopia Transilvaniei, mai întâi în timpul episcopului Adrian (1189-1203), care a pricinuit mari pagube mănăstirii, apoi cu episcopul Wilhelm (1204-1221), care într-una din incursiunile sale a reușit să ardă privilegiile papale doveditoare ale exempțiunii, iar pe cele regale a reușit să le arunce în Someș.
În anul 1225, la insistența regelui Andrei al II-lea, papa Honorius al III-lea a reînnoit privilegiile mănăstirii și a acordat abatelui dreptul de a purta însemne episcopale (inel și mitră).
Marea invazie tătară din 1241 a provocat mănăstirii distrugeri atât de mari, încât a adus-o în pragul desființării. În anul 1263, mănăstirea a fost reconstruită de către regele Béla al IV-lea.
Săpături arheologice efectuate la nord de corul gotic al actualei biserici au scos la iveală ruinele unei rotonde romanice din secolul al XIII-lea. Rotonda avea diametrul de 8,60 metri, construită la exterior cu un soclu profilat. În interior, avea șase absidiole bine conturate.
Lucrări de restaurare au avut loc și în anul 1342. În 1362, în urma unui conflict cu meșteșugarii din Feneșul Săsesc, aceștia au incendiat casa și palatul abatelui.
Mănăstirea a funcționat ca loc de autentificare a documentelor până în 1556, fiind cel mai important notariat din Transilvania, în afară de capitulul de la Alba Iulia. Primele date referitoare la conventul de la Cluj-Mănăștur ca loc de autentificare datează din anul 1288.
În 1437, în timpul Răscoalei de la Bobâlna, oștile lui Anton cel Mare din Buda au atacat mănăstirea și au prădat casa abatelui, făcând victime și printre călugări. Ulterior, tot aici s-a întrunit conventul care a stabilit înțelegerile dintre reprezentanții țăranilor răsculați și nobilime, și tot aici a fost ucis Anton cel Mare din Buda, căpetenia țăranilor răsculați.
În 1465, abația s-a înconjurat cu o fortificație de apărare, fortificație distrusă aproape imediat de Matia Corvin ca urmare a împotrivirii cetățenilor Clujului. După 1556, când a avut loc secularizarea averilor mănăstirii, aceasta a devenit subordonată trezoreriei.
În 1581, Ștefan Báthory a dăruit mănăstirea Ordinului Iezuit, împreună cu șase sate dintre fostele posesiuni ale abației benedictine de Mănăștur, respectiv Feneșul Săsesc, fostă posesiune a episcopului catolic de Alba Iulia.
După Dieta de la Mediaș, iezuiții au fost forțați să părăsească temporar țara (între 1588-1594), reîntorcându-se în 1595. Parțial distrusă de un trăsnet în 1598, clădirea a intrat o perioadă îndelungă în renovare, după care a fost restituită călugărilor iezuiți.
Un alt episod trist din istoria mănăstirii a fost scris cu ocazia invaziei tătarilor din 1658 – 1661 când a fost din nou distrusă, devenind nelocuibilă. În secolul al XVIII-lea, clădirea a fost folosită drept depozit de armament, accentuându-se distrugerea sa.
Episcopul Alexandru Rudnay a dispus apoi demolarea atât a bisericii, cât și a clădirilor din jur. A supraviețuit acelor momente doar altarul, care a fost transformat într-o capelă, împreună cu Statuia Fecioarei Maria cu Isus în brațe.
În 1896, Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei a reconstruit nava bisericii și a refăcut bolțile și pereții corului. Biserica a fost oferită franciscanilor în 1922, care au refuzat-o, după care a fost dată în chirie Bisericii Greco-Catolice pentru o sumă simbolică, Biserica Romano-Catolică păstrându-și drepturile de proprietar.
După venirea comuniștilor, în 1948, după interzicerea Bisericii Greco-Catolice, Calvaria, care a fost biserică parohială pentru greco-catolici, a fost dată de către autoritățile comuniste Bisericii Ortodoxe Române, care a folosit-o până în 1990. O perioadă mai specială a existat între 1991 și 1994 când biserica a fost folosită în comun de către Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, ortodocșii refuzând accesul greco-catolicilor în vechiul lăcaș de cult care l-au folosit până în 1948.
Începând cu 1994, edificiul a revenit Bisericii Romano-Catolice, ulterior ea fiind renovată. Biserica a primit orga construită în 1792 de Samuel Matz din Biertan, orgă care a fost adusă de la Biserica Evanghelică din Daia Săsească în urma scăderii comunității de acolo.
Accesul se face prin colțul sud-estic al dealului Calvaria printre cele două valuri de pământ ridicate pentru apărare. La intrare, pe cele două valuri, se află „Capela Calvaria” ridicată în 1831, respectiv clopotnița proiectată de Károly Kós în 1922.
Arhitectura bisericii prezintă elemente specifice stilului romanic, cu influențe gotice adăugate ulterior. Elementele remarcabile includ portalul sculptat în piatră și ferestrele înguste, care ilustrează măiestria și detaliile artistice ale epocii.
Biserica a fost martora multor evenimente istorice semnificative, servind ca loc de adăpost și refugiu în timpul invaziilor și războaielor care au ravasit Transilvania de-a lungul secolelor.
