In marea familie a cailor Equidae, exista un gen, cu mai multe specii.

De la cele cinci degete initiale ale piciorului de mamifer, n-a mai ramas la cal, decat degetul din mijloc, transformat intr-o copita scurta, lata. Pe ambele parti ale copitei, se pot observa doua oase subtiri (sunt resturile celor doua degete invecinate). Masa principala a copitei o formeaza peretele cornos, care se separa de un strat al dermei, printr-un perete cornos. Partea cornoasa, se termina la marginea superioara a copitei cu o umflatura, de la care creste, in jos, un strat cornos subtire, care confera copitei luciul cunoscut. Peretele cornos se termina in partea de jos cu o margine tare si iesita putin in afara. Numai aceasta margine atinge solul, pe cand talpa cornoasa, boltita in sus, si adapostita in interior, nu se uzeaza.

Fiecare maxilar prezinta trei incisivi, masele foarte lungi si patrate, cu santuri de smalt, precum si un canin mic, indoit. La femela, acest canin este uneori redus sau lipseste. Trei dintre masele sunt premolari, deoarece au existat si in dentitia de lapte, sunt mai inalte, iar suprafata de mestecare este lata.

Buzele servind ca organe tactile sunt sensibile si foarte mobile.

cai salbatici

Parul, de regula neted, scurt si lucitor, este mai aspru si mai gros in timpul iernii (la speciile care traiesc in regiuni cu ierni aspre). Manzii au un par lanos si incalcit.

Mersul normal al acestor animale care traiesc in libertate este un trap ascutit sau un galop usor. Sunt animale pasnice, care evita omul si animalele de prada mai mari, aparandu-se prin lovituri de copite, numai in cazuri de pericol extrem. Dupa o gestatie de 1 an, femela face un singur pui, acesta suge de la uger (cu doua mameloane).

Aceste animale formeaza un grup separat al monocopitatelor. Aici se situeaza calul domestic si cel salbatic, care au urechile scurte, capul mic si coada acoperita cu par, incepand de la radacina.

Raspandirea diverselor specii si subspecii ale calului salbatic primitiv, poate fi urmarita in America, Asia si Europa. In America, caii salbatici primitivi s-au rarit, in Europa insa s-a mentinut o singura forma pana spre sfarsitul secolului trecut, iar in Asia se mai gasesc si astazi (chiar daca in unele locuri sunt amestecati cu cei domestici salbaticiti).

In pustiurile nordice ale Asiei Centrale, traieste calul salbatic asiatic primitiv, care seamana cu magarul salbatic, de care nu se deosebeste esential nici in privinta marimii. Are culoarea galbena, se deosebeste de magarul salbatic numai datorita picioarelor sale de culoare inchisa. Acesti cai salbatici primitivi, pe care mongolii ii mai numesc ,,taki”, traiesc in cete de cate 15 iepe, conduse de un armasar mai in varsta.

Citește și:  Cele mai cunoscute specii de tarantule din lume

Astfel de exemplare salbatice se gasesc si in unele gradini zoologice, unde se si reproduc si se incruciseaza cu caii domestici. Hibrizii obtinuti s-au dovedit capabili de reproducere.

Calul primitiv salbatic european – tarpanul – traia in stepele de sud ale Rusiei, in regiunea Niprului. Datorita faptului ca atrageau caii domestici in cetele lor, crescatorii de cai se temeau de ei mai mult decat de lupi.

In tara noastra, calul salbatic (euroasiatic) este mentionat ca traia in sec. al XVIII-lea, in herghelii numeroase in stepele Moldovei. Rasa de cai moldovenesti era renumita, fiind pretuita si solicitata in strainatate. Toate rasele noastre principale de cai provin de la caii salbatici primitivi.

La indieni si chinezi, acest animal fusese domesticit inca din anul 2000 i.e.n., apoi a fost crescut de asirieni, babilonieni si apoi de egipteni.

Caii salbatici orientali aveau capul mai mic, oase mai subtiri si erau mai iuti. Inca de la primii cai domestici (proveniti din caii salbatici) au rezultat caii ,,pur sange” si caii cu ,,sange rece”.

Cei ,,pur sange” au fost folositi la vanatoare, cei ,,cu sange rece” au fost folositi la munca, la arat si transport. Pe langa ,,calul spaniol”, ca lipitanul (de asemenea proveniti din sange spaniol), trebuie sa mentionam ,,arabii” si rudele lor, caii englezi ,,pur sange” (forme excelente de rasa pura).

cai in salbaticie

Trankhenerii si calul din Prusia rasariteana, precum si cei din rasa Oldenburg, trebuie considerati numai pe jumatate ,,pur sange”, in timp de caii grei de munca, cum este calul nordic sau pintzgauer, rasa ,,daneza” si calul Schleswig si cel belgian, ca si multi altii, apartin cailor cu ,,sange rece’. Caii rusesti si in special cei unguresti, au cunoscut o faima si mai mare.

Caii domestici se salbaticesc foarte repede si usor.

Desi in America si Australia, initial nu s-au gasit cai, ulterior au fost adusi si acolo, astazi gasim reprezentate toate rasele. In Australia, caii salbatici sunt denumiti ,,brumbies”, iar in America de Nord – ,,mustangi”.

In Europa de Vest, aceste animale sunt mai mici. Astfel, poneiul norvegian se aseamana in ceea ce priveste marimea si culoarea cu calul salbatic glaciar. Poneii mici islandezi, cu blana lanoasa, de culoare deschisa, sunt linistiti si folositi in munca.

Calul cel mai mic, poneiul de Shetland, este docil, folosit la tractiune in Anglia.

Dintre caii pitici exotici, mai cunoscuti sunt poneiul de Java si poneiul Santal.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.