Chiar daca poata sa para o inventie a epocii moderne, lipiciul era folosit si de omul de Neanderthal, care il prepara din seva de mesteacan, asa cum s-a putut deduce din analiza unor reziduuri din siturile arheologice. Treptat, substantele naturale, cu proprietati care permiteau folosirea lor pentru a lipi diverse materiale, s-au diversificat, apelandu-se la rasini de conifere, la ceara de albine cu care, de exemplu, se acoperea interiorul vaselor de lut, pentru a le face impermeabile. Ulterior, fenicienii si asirienii au utilizat ceara amestecata cu bitum (o roca extrasa din regiunile bogate in hidrocarburi de petrol) si cu rasini, pentru a lipi scandurile, rosturile sau gaurile corabiilor.
Tot in Antichitate, un astfel de amestec servea si pentru sigiliile care inchideau simbolic documentele/scrisorile expediate, purtand marca expeditorului. In urma cu peste 3 000 de ani, bitumul a fost intrebuintat ca lipici si pentru a fixa benzile de lapislazuli (un silicat natural, cu o foarte frumoasa culoare albastra) si celelalte pietre pretioase, care decorau masca lui Tutankhamon. Pe sarcofagul aceluiasi faraon, rasinile si guma arabica (o substanta secretata de unele specii de salcam, care, in amestec cu apa calda, se transforma in lipici) au mentinut pigmentii de culoare (de acelasi fel cu cei care ornau foile de papirus), secole de-a randul.
Olmecii, fondatorii civilizatiei precolumbiene, din regiunea Mexicului de astazi, din America Latina, foloseau latexul (cauciucul natural, atat de intrebuintat, in prezent, pentru fabricarea diversilor adezivi), pentru a impermeabiliza panza corturilor. Alte feluri de lipici erau obtinute din fierberea unor materii bogate in colagen: piele de iepure, peste, oase, tendoane. La aceste preparate apelau adesea indienii din America de Nord, in constructia arcurilor cu sageti, dar si locuitorii din Africa ecuatoriala.
In Evul Mediu si in Renastere, lipiciul se prepara din miere in amestec cu albus sau galbenus de ou, din amestec de faina (o parte) si apa fierbinte (cinci parti), peste care se punea ulei de migdale amare, ca sa nu fermenteze si pentru a se pastra mai mult timp. O pasta cu efect adeziv rezulta si din faina si otet. Frecvent se prepara lipici prin fierberea orezului, a secarei, graului – bogate in amidon – sau, pentru lipirea hartiei, foarte potrivita era zeama de usturoi.
In 1823, scotianul Charles Macintosh a descoperit un solvent ideal pentru cauciucul natural – nafta – un amestec de hidrocarburi. Cativa ani mai tarziu, americanul Charles Goodyear a pus la punct metoda vulcanizarii cu sulf. In epoca moderna, incepand cu secolul al XIX-lea, descoperirea altor substante naturale sau de sinteza a condus la fabricarea a diversi adezivi – pe baza de caseina (extrasa din lapte), de uree si formol, gelatina, siliconul (folosit ca mastic de etansietate), lipiciul-pasta (comercializat in doua tuburi, unul cu rasina si altul cu un intaritor, cele doua amestecandu-se in momentul utilizarii) etc.
Prima banda adeziva a fost inventata de americanul Dick Drew, in 1925, angajat la o firma de automobile, caruia conducatorii companiei i-au dat sarcina de a gasi o solutie pentru vopsitul masinilor, astfel incat liniile colorate sa ramana ferme la finisaj. In epoca exista moda de a vopsi caroseria in doua nuante, iar clentii erau foarte pretentiosi in aceasta privinta. Pana la data respectiva se foloseau ziare (ca sa nu se suprapuna culorile), dar metoda nu dadea rezultate foarte bune. Astfel, Drew a avut ideea de a crea o banda adeziva, care nu se lipea foarte bine, dar era eficienta in rezolvarea problemelor legate de autoturisme. Muncitorii, crezand ca este vorba de economie de adeziv (pentru ca banda se lipea numai pe partile laterale, nu si pe mijloc), au numit-o “scotch tape” (“hartie scotiana”), facand aluzie la vestita zgarcenie a scotienilor.
In 1985, pe piata a aparut lipiciul UV (cu ultraviolete), pentru o foarte buna aderenta intre sticla si alte materiale (fier, metal, lemn, plastic). Cu ajutorul unei lampi UV, prin polimerizare, lipiciul se intareste in cateva secunde, maximum cinci minute.
Celebrul Super-Glue (Super lipici) a fost pus la punct in urma cu 50 de ani, de catre Compania Henkel, devenita, prin acest produs, lider mondial in fabricarea adezivilor. Lipirea instantanee, cunoscuta sub denumirea specifica de cianoacrilat (Super-Glue), a revolutionat industria automobilelor si pe cea aeronautica. Cinoacrilatul a fost descoperit intamplator, de catre Harry Wesley Coover, cautandu-se un inlocuitor pentru fibra extrasa din matasea de paianjen, folosita la fabricarea lunetelor. Incepand cu 1980, acest adeziv a fost comercializat pe scara larga, prima campanie publicitara desfasurandu-se sub deviza “Omul lipit de tavan”, care a determinat o adevarata explozie a vanzarilor. De atunci, compania a inovat continuu in domeniu, astazi adezivul Super-Glue fiind indispensabil in industrie, dar si in imprejurari casnice, pentru reparatii rapide si durabile.
