Pe locul actualei capele exista o mănăstire dominicană care a fost distrusă în anul 1242 de atacurile inamicilor. În scurt timp, mănăstirea este reclădită. În urma năvălirii turcilor din anul 1432, mănăstirea şi biserica Dominicană suferă mari stricăciuni, fapt pentru care, în anul 1474, ordinul se mută în interiorul zidurilor cetăţii.
În 1475, fosta mănăstire Dominicană este folosită drept adăpost pentru leproşi, motiv pentru care ea va fi cunoscută sub denumirea de „Biserica Suferinzilor”.
Asediul Maramureșului a determinat autorităţile din acea vreme să demoleze biserica pentru a nu fi folosită ca punct de atac, iar crucea va fi îngropată în moloz şi noroi timp de 24 de ani.
Începând cu anul 1683, când crucifixul a fost dezgropat, prin lucrări succesive întinse pe parcursul a două secole, s-a născut capela în forma care poate fi observată astăzi. A fost inaugurată în anul 1755. În interiorul capelei, se găseşte monumentul Sfânta Cruce.
Povestea crucifixului începe în anul 1417, când artistul austriac Petrus Lantregen a sculptat dintr-un singur bloc de piatră monumentul Isus pe Cruce între Maria şi Ioan. Crucea înaltă de 7,30 metri este aşezată deasupra altarului bisericii dominicane.
Pe partea laterală, dreaptă a crucii, se poate citi inscripţia „Hoc opus fecit Petros Lantregen von Osterreich” (Această lucrare a făcut-o Petros Lantregen din Austria). Pe partea stângă a crucii, se găseşte inscripţia „Anno domini milesimo CCCCXVII” (“Anul Domnului 1417”).
Reconstrucția capelei în zidurile cetății în anul 1474 a fost un răspuns la necesitatea de protecție și securitate. Designul său, influențat de elemente arhitecturale medievale și baroce, atrage nu doar credincioși, ci și pasionați de istorie și arhitectură.
Capela găzduiește numeroase evenimente religioase și culturale, fiind un loc unde trecutul întâlnește prezentul. Continuă să fie un simbol al speranței și un punct de lumină pentru comunitate, oferind un spațiu de reculegere și pace.
