După ce, sute de ani la rând, turcii ne-au călcat ţara în picioare, am reuşit să le întorc favorul. În vara fierbinte a anului 2011, am pus ferm piciorul  în Istanbul. L-am cucerit cu pletele mele blonde şi ochii albaştri precum cerul. Totuşi, până la victoria finală, am suferit şi mici înfrângeri. Stomacul meu a căzut sub asediul mâncărurilor extrem de grele şi probabil că ar fi înregistrat daună totală, dacă mi-aş fi prelungit vacanţa chiar şi cu o singură masă.

Şi răbdarea mi-a fost pusă la grea încercare, întrucât nu suport să fiu pisălogită, mai ales de către străini. Or turcii tocmai asta ştiu să facă cel mai bine: să piseze omul numai ca să-i smulgă un bănuţ în plus faţă de ce a dat deja. Spiritul lor comercial în asta constă: răbdarea şi imaginaţia cu care te pisează.

12 turcia 250
Dar să o iau cu începutul. Să pătrunzi în Istanbul este o adevărată şmecherie. Noi nu cunoşteam şmecheria cu pricina, astfel că, în jurul orelor 17.00, ne-am cocoţat pe podul Bosfor, pregătiţi să intrăm în marele oraş. Nu prea am băgat în seamă coada de maşini din faţa noastră. Din când în când, zăream câte un tinerel sau tinerică, plimbându-se printre autoturisme şi încercând cu insistenţă să vândă nişte sticle de apă, scoase din plase, dar aburite ca şi cum ar fi fost scoase din congelator. Le-am râs în nas:
– Munciţi, fraţilor, cu cap! Cine cumpără apa voastră chiar la intrarea în oraş?!

Totuşi, a durat cam trei ceasuri până să intrăm în Istanbul. Am murit de sete. Cu cât te apropii mai mult de oraş, cu atât stai mai mult pe loc, iar vânzătorii de apă se îndepărtează.

1 istanbul - podul bosfor13 turcia 256
Ne-am cazat la un hotel de trei stele. În limba română, asta înseamnă hotel de o stea. Nu avea restaurant, aşa că am pornit să colindăm pe înserat terasele din jur. Şoc şi groază! Nicio terasă nu vinde în Istanbul băuturi alcoolice, bere sau vin. Morţi de foame, ne-am oprit într-un local care ne-a oferit o masă la balcon. Priveliştea a meritat: am putut urmări câteva secvenţe demne de un serial poliţist, petrecute în hotelul de vizavi. Un domn, aflat la a doua tinereţe, a invitat în camera sa o domnişorică profesionistă. A condus-o extrem de ceremonios, muşcându-şi pumnii de bucurie, şi când au ajuns în cameră, au tras perdelele. Nu au trecut nici două minute şi profesionista a părăsit cuibul de nebunii, cam în grabă. După jumătate de ceas, hop şi domnul pe holul hotelului, cam confuz. I-a fost imposibil să rămână în picioare, s-a bălăbănit în stânga şi în dreapta, apoi a căzut lângă balustradă. Până ne-am ridicat noi de la masă, el nu s-a mai ridicat de jos. De la friptura cu cartofi prăjiţi, am avut arsuri toată noaptea.

A doua zi de dimineaţă, am pornit la vânătoare de mic dejun. Turcii nu prea vând aşa ceva. Cu chiu, cu vai, am acostat o masă pe o străduţă şi după 20 de minute, un chelner a catadicsit să ne ia comanda. Am cerut nişte sendvişuri cu şuncă şi caşcaval, castraveţi şi dulceaţă. Nu ştia să facă omletă. Un minut mai târziu, chelnerul şi-a luat o sacoşă goală şi a zbughit-o la magazinul din colţ. De acolo, a făcut un scurt popas şi la brutărie. Apoi, a dat un telefon rapid şi în câteva minute a apărut un puşti cu o pungă plină cu castraveţi. În bucătărie, cred că s-a petrecut totuşi ceva neprevăzut, pentru că, după alte 15 minute şi câteva ţipete dinăuntru, tava cu comanda noastră ne-a fost servită de un alt chelner, ieşit din alt restaurant.  De la sendviş, am avut iarăşi arsuri.

10 turcia 650
Înarmaţi cu o hartă, am pornit spre celebrul bazar din Istanbul. Atenţie! Nu vă opriţi pe stradă pentru a consulta harta! Imediat se strâng în jur diverşi mustăcioşi insistenţi, foarte curioşi să afle ce cauţi, ce hartă e aia, cum de te-ai rătăcit şi ce anume vrei să cumperi din bazar. Unul dintre ei a încercat să ne vândă fistic.

11 turcia 651
În bazar e nebunie. Toată lumea ţipă, se ceartă, dă din coate, se împinge, îşi dă ochii peste cap. Tarabele cu cafea, condimente, dulciuri şi chestii de ronţăit (alune, caju, fistic, seminţe, nuci, porumb prăjit) atentează grav la integritatea financiară a celor care cască gura în direcţia lor. Nu ai cum să nu cumperi din toate câte puţin. În micile prăvălii cu suvenire se petrec cele mai mari scandaluri. Vânzătorii de acolo sunt foarte gălăgioşi şi îndrăzneţi, dacă ai pus piciorul înăuntru, eşti arestat: trebuie să cumperi! Am comis-o! M-am uitat o fracţiune de secundă la un serviciu de ceai, din porţelan, şi m-am şi trezit cu el în braţe. Am încercat să-l înapoiez, dar vânzătorul nici nu a vrut să audă. A răcnit cu o mină foarte veselă:
– Hagi! Hagi! Hagi! No? Hagi!
Apoi a scos de sub tejghea o cănuţă identică cu cele din serviciul admirat de mine şi a aruncat-o cu mânie pe jos. Cana nu s-a făcut ţăndări. El tot urla:
– Hagi! Hagi! No? Hagi, ză best!
Şi deodată s-a cocoţat cu toate cele o sută de kilograme ale sale pe cănuţă, dovedind că nimic nu o poate sparge. Am vociferat pe limba mea câteva momente, dar nu am reuşit să scap de cănuţe. A trebuit să scot banii şi să le iau cu mine acasă.
Ne-am  rătăcit un pic şi printre covoarele zburătoare. La ce preţuri colosale aveau, clienţii erau cei care îşi luau primii zborul, pe propriile picioare.

Să fi trecut deja vreun ceas şi ceva de când ne tot învârteam prin bazar. Într-o clipă de slăbiciune fizică, ochesc o tarabă de mătăsuri şi încălţăminte, dotată cu două scaune pentru clienţi. Mă prefac că vreau să probez nişte sandale, numai să mă pot aşeza şi odihni câteva momente. Între timp, vânzătorul savura prelung o ţigară, scoţând fum printre câţiva metri de mătase pe care încerca, cu un aer aparent dezinteresat, să îi vândă la suprapreţ unei mame cu doi copii din Anglia. Femeia părea copleşită de frumuseţea materialului şi de vocea seducătoare a vânzătorului, dar preţul exorbitant îi cam dădea fiori pe şira spinării. Vânzătorul îi explica tacticos că preţul nu este exorbitant, ci din contră, reprezintă un chilipir. Ea nu îndrăznea să refuze categoric, se tot codea, încerca să plece, dar se ruşina. Turcul o invită atunci la un ceai. Şi la o baclavă. Orice, numai să profite de oferta lui textilă. Femeii îi cad ochii pe mine, mă priveşte cu un aer rugător, vrea un sfat, ce să facă? Eu clatin încetişor din cap (- Cucoană, nu cumpăra!), cu teama de a nu fi surprinsă de agerimea vânzătorului, speriată parcă de propria-mi îndrăzneală. Port cu doamna un dialog al privirilor. Mă întreabă cum să scape de vânzător. Îi răspund că nu am idee, e pe cont propriu. Mă ridic, las sandalele jos şi o zbughiesc de acolo, fericită că măcar eu am putut să scap nevătămată financiar.

Citește și:  Myanmar : Țări de vizitat

Prietenul meu comite o indiscreţie impardonabilă:
– M-a luat foamea.
… se trezeşte el să-mi zică, ocazie cu care descoperim un lucru neaşteptat: turcii înţeleg limba română. Imediat suntem acostaţi de un bătrânel care încearcă cu orice preţ să ne vândă nişte rahat de trandafiri. Ne obligă să gustăm şi o bucăţică de halva. Ne bagă în gură şi un ceva pe care nu am reuşit să îl identific nici până în ziua de azi. Şi care mi-a dat arsuri. Cumpărăm o cutie cu desert turcesc, dar ţi-ai găsit-o! Vânzătorul de la taraba alăturată se simte ofensat, dacă nu cumpărăm şi de la el. Ameninţă cu scandalul. Totuşi, cu el negociem la sânge şi ieşim învingători asupra unei bucăţi serioase de halva cu alune.

Am uitat să spun: bazarul din Istanbul seamănă, ca arhitectură, cu depozitul IDM din spatele Gării de Nord, Bucureşti. Este amenajat pe coridoare şi fiecare coridor prezintă produse din aceeaşi gamă. Foarte periculoase sunt şi micile prăvălii cu haine. Eşarfe, fuste, bluze, cămăşi – cu toate te poţi pricopsi, dacă nu eşti vigilent şi iute de picior. Ce-i drept, unele articole de îmbrăcăminte sunt absolut superbe, frumos colorate, din material de calitate şi cu un design ce poate trece drept original, însă îţi trebuie răbdare să cauţi printre umeraşe şi rafturi, ceea ce e periculos, din raţiunile explicate mai sus.

6 turcia 266
Bazarul este din cale afară de aglomerat, turişti din toate colţurile lumii se amestecă cu vânzători şi localnici ieşiţi la shopping sau doar la luat pulsul pieţii. În ce priveşte aurul, nu mi-am putut satisface curiozitatea tipic feminină. Prietenul meu a refuzat să cutreiere coridorul cu prăvălii ticsite cu bijuterii. M-a oprit cu o voce fermă:
– Pe aici nu vom trece! E mult prea periculos.
Ne-am abătut, în schimb, în căutarea unei lămpi de sticlă, frumos colorate. Bazarul e plin de ele şi se vând cu pretenţia de a fi un mic simbol naţional al turcilor. Nu găseşti o lampă de genul ăsta care să fie identică cu o alta. Toate sunt lucrate manual şi promit să dea încăperii în care vor fi puse o atmosferă de intimitate aparte. Primul preţ al unei astfel de lămpi ne-a cam tăiat avântul: 75 de euro, fără bec! Am mai căutat, am mai întrebat şi ne-a mai revenit sângele în obraji. Cea mai bună ofertă: 35 de euro. Tot fără bec. Am refuzat. Ne-am prefăcut scandalizaţi. 35 de euro o biată lampă turcească pe care o putem cumpăra de la aeroport cu 20 de euro?! Vânzătorul s-a înverzit, tânguit, dar, în final, a cedat: 18 euro! Şi ne dă şi-un bec! Am acceptat cu aerul că îl îndatorăm pe viaţă.

Dar destinul s-a răzbunat imediat după aceea. Copleşită de aroma cafelei turceşti, m-am îndrăgostit subit de o mică râşniţă de cafea. Am vrut-o cu orice preţ şi am căpătat-o la suprapreţ, 32 de euro. Ulterior, s-a dovedit că era râşniţă de piper la dimensiuni înşelătoare, probabil fabricată special pentru turistele inocente venite din Europa cu o grămadă de bani buni de aruncat în stânga şi dreapta.

2 istanbul - apus in istanbul
Am părăsit bazarul, în căutarea unei guri de aer proaspăt, dar, în lipsă de inspiraţie, ne-am îndreptat spre piaţa de peşte, aflată la numai câteva staţii de tramvai de bazar. Mirosurile de acolo sunt greu de redat: peşte fript, peşte stricat, transpiraţie, mujdei, peşte pe grătar, leşuri de peşte. Înghesuiala infernală contribuie din plin la atmosfera sufocantă. Mulţi dintre turci beau ceai negru oriunde pe stradă, chiar şi în piaţa de peşte şi, din pricina aglomeraţiei, oricând rişti să intri într-un domn cu tava de ceaiuri pe braţe. Atenţie mare, căci ceaiul frige!

3 istanbul - detaliu piata de peste
Trebuie să recunosc însă că dincolo de mirosuri, piaţa de peşte este un loc plin de farmec oriental. Vaporaşele aleargă întruna, pline de călători la bord, lumea e foarte veselă, zgomotoasă, binedispusă, turcii glumesc mult, râd, se simt bine, vorbesc întruna. Sunt curioşi, se bagă în seamă cu turiştii, încearcă în orice condiţii să facă negoţuri, chiar şi dintre cele mai mici. Nu prea vezi chipuri încruntate, îngrijorate, nu se pune problema de stres, iar oamenii, oricât de săraci ar fi, găsesc ceva de care să se bucure şi să facă caz (sau haz) între ei.

5 istanbul - piata de peste7 turcia 3799 turcia 400
În ce priveşte mijloacele de transport în comun, am experimentat mersul cu tramvaiul, dar am întâlnit şi nişte troleibuze. Staţiile sunt ingenios gândite, în aşa fel încât, dacă nu cumperi bilet, nu te poţi urca. Refugiul staţiei de tramvai este împrejmuit cu dispozitive tipice intrării la metroul din Bucureşti. Pe şină este exclus să te afli, evitându-se astfel cerşetoria în mijloacele de transport în comun.

8 turcia 386

Ceea ce nu înseamnă totuşi că eşti în perfectă siguranţă în tramvai. De privirile iscoditoare, de-a dreptul obraznice ale călătorilor de toate vârstele nu poţi scăpa sub nicio formă. Şi la orice apariţie care nu se încadrează tiparului lor fizic, turcii devin extrem de curioşi şi insistenţi cu privirea. Aşa că am coborât cu vreo două sau trei staţii mai devreme din tramvai, în drum spre hotel. Şi bine am făcut, căci am dat peste un magazin care vindea mai multe soiuri de bere rece, la cutie. Preţul nu ne-a descurajat; nu pentru că ar fi fost rezonabil, ci din pricina căldurii insuportabile de lună iulie: 42 de grade Celsius!

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.