În faţa frumuseţii palatului Topkapi, cârcotaşa din mine a rămas fără cârcoteli. Tot ce am putut reproşa palatului a fost că s-a construit pe seama Ţărilor Române (şi nu numai); în timp ce strămoşii români alergau în munţi, pârjolindu-şi ogoarele şi otrăvindu-şi fântânile, otomanii stabileau biruri colosale, furau tezaure de aur şi pietre preţioase, adunau averi uluitoare prădând boieri munteni, moldoveni, uneori chiar transilvăneni. A meritat, ca să fiu ironică. Palatul Topkapi este de o frumuseţe răpitoare care nu ar fi putut fi construit – cum zicem şi azi – din muncă cinstită şi bani curaţi.
Nu am simţit nici căldura dogoritoare, deşi am petrecut la palatul Topkapi vreo trei ceasuri (cel puţin), la orele cele mai fierbinţi ale zilei. Curtea palatului este desprinsă din decorurile fermecătoare ale poveştilor cu Şeherezada şi Aladin. Copacii falnici te copleşesc încă de la intrare cu umbra lor blândă, cu frunzele înguste şi crengile plecate parcă spre a-şi îmbrăţişa vizitatorii. Turiştii sunt întotdeauna în număr impresionant. Stând la coadă, pentru bilete, am auzit mai multe persoane povestind că se află la a doua sau chiar a treia vizită aici. Pur şi simplu nu se puteau sătura de asemenea frumuseţe, reveneau, iar şi iar, să mai guste din fastul şi măreţia Imperiului Otoman.
Palatul Topkapi a fost construit în numai 6 ani, la ordinul Sultanului Mehmed al II-lea, inspirat de căderea Constantinopolului (1453). Sultanul a dorit să-şi marcheze, astfel, enorma victorie şi implicit să amprenteze oraşul cu spiritul pur otoman, al amestecului de lux şi intimitate orientală. Până în anul 1860 deci timp de peste patru sute de ani, toţi sultanii s-au lăfăit în acest palat, bucurându-se de profitul cuceririlor teritoriale ori a politicii expansioniste.
Castelul ocupă o suprafaţă de 700.000 metri pătraţi şi cuprinde nu mai puţin de patru grădini interioare splendide, unele prevăzute cu pavilioane de pierdere a timpului sau pentru lectură, altele marcate de terase deschise cu privelişte la mare; mai cuprinde bucătăriile, sala Divanului, sala Armurilor, camera Tronului, sala Costumelor, sala Tezaurului, salonul micului dejun şi (cel mai important, după părerea majorităţii publicului masculin) Haremul.
Dar, ho! Haremul, ca şi în viaţă, e pe (extra) bani. La intrarea în curtea palatului Topkapi se percepe o taxă de vizitare, evident, suma fiind mai mare dacă eşti turist străin; dacă eşti de-al lor, adică turc, plăteşti o sumă simbolică, cam a treia parte din biletul unui caucazian. Dacă ai venit cu ghidul după tine – atenţie! ghidul trebuie să fie de origine locală, nu se acceptă aşa, orice naţionalitate de ghid – taxa de intrare se reduce cu câteva procente interesante. Ei bine, după toată această agitaţie, intri în curţile palatului Topkapi şi aştepţi cu sufletul la gură să ajungi şi la Harem, iar când o faci, surpriză! Te costă ceva în plus! Cam încă 7 euro faţă de ce ai plătit deja iniţial! Eu, ca femeie, nu aş da banii ăştia doar ca să mă fâţâi prin camere goale, visând la orgiile de pe vremuri, dar deh! Prietenul nu e de acord! Ce înseamnă 7 euro când te afli într-unul dintre cele mai vestite palate ale lumii? El ar da şi 70 de euro ca să adulmece la diferenţă de 150 de ani parfumurile amorului poligam. Nu am de gând să îl las să se bucure singur de aşa ceva. Bun, sunt de acord, vreau şi eu să vizitez Haremul! Să-mi plătească şi mie suprataxa.
Trecem peste aceste comentarii cârcotaşe, căci, până la urmă, frumuseţea nu are preţ. Ne-am amestecat printre turiştii blonzi, roşcaţi, scunzi ori înalţi, musulmani sau creştini, printre rasele galbenă, europeană sau sud-americană.
Culmea, nu ne-am pierdut! Din punct de vedere al organizării, turcii ne-au copleşit cu ordinea şi bunul simţ. Se fac cozi mari în încăperile palatului Topkapi, dar nimeni nu se împinge, nimeni nu îşi pierde rândul, nimeni nu ia locul altcuiva şi nu trece în faţă. Cum s-a ajuns la această performanţă? Păi cu ajutorul paznicilor şi a unor coridoare încropite din funii roşii, al căror traseu orice turist se vede nevoit să îl respecte.
Unde mi s-a tăiat respiraţia: în faţa bijuteriilor. Sala Tezaurului te face să îţi pierzi cumpătul, mai ales dacă eşti femeie. Am văzut un smarald cât un ou de pui comunist, mi s-a părut enorm, strălucea ameţitor şi mi-am făcut rapid socoteala că, pentru a-i găsi loc în cutia mea de giuvaeruri, ar trebui să-l tai în vreo şapte bucăţi. Mi-am ţinut răsuflarea în faţa diamantelor, a rubinelor, a medalioanelor, brăţărilor şi inelelor din aur, placate cu pietre extrem de preţioase.
Am admirat coroane de regi europeni, căzute pradă în mâinile sultanilor, ori aduse pe cale diplomatică, din raţiuni de ordin turistic, în palatul Topkapi şi expuse publicului larg. Am recunoscut sabia lui Ştefan cel Mare, cu mâner bătut în pietre preţioase – safire şi rubine – şi am murit de ciudă că nu se află în ţară. (Din 2012, slavă Domnului, şi sabia şi coroana lui Ştefan se află acolo unde le este locul, în Mănăstirea de la Piatra Neamţ). M-a uluit o celebră mantie a sultanului Mustafa al III-lea, mantie cusută cu fire de aur şi pietre preţioase; m-au uluit şi câteva exemplare ale Coranului, având coperţile încrustate cu perle. Am rămas mută de emoţie în faţa tronului de fildeş al lui Murad al IV-lea, iar două sfeşnice, fiecare din ele cântărind în jur de 50 kg din pricina aurului şi a miilor de diamante care le acopereau, m-au lăsat fără grai preţ de mai multe minute. Ia stai! Ce făceam, noi, românii, în timp ce otomanii îşi încrustau până şi şerveţelele cu pietre preţioase? Ah, da, noi tăiam pădurile şi îmbrăcam trunchiurile de copaci în zdrenţe, să dăm impresia, de la distanţă, că de fapt ar fi soldaţi în carne şi oase. Probabil de aici şi vorba – ai noştri, ca brazii!
Piesa pieselor: tronul sultanului Mahmud I, dominând de unul singur una dintre încăperile palatului Topkapi. Tronul este turnat tot în aur galben, după forma şi stilul tronurilor indiene, decorat din belşug cu perle, smaralde şi alte pietre preţioase; a fost făcut cadou sultanului de către liderul Persiei, Nader Shas, pe la 1730.
O comoară nepreţuită, aflată în palatul Topkapi din Istanbul, constă în braţul şi palma Sfântului Ioan Botezătorul, moaştele fiind depuse într-un înveliş de aur masiv.
Într-una din camerele palatului Topkapi, sunt păstrate cu mare emoţie şi dragoste sfânta mantie a profetului Mohamed, sabia lui, precum şi rămăşiţe omeneşti – fire de păr din barbă sau urma tălpii sale. Nu le-am văzut cu ochii mei, dar am înţeles că tot aici ar fi expuse toiagul lui Moise şi sabia regelui David.
Sala Costumelor expune elemente vestimentare cel puţin stranii, după umila mea părere. Este vorba despre mantii, şalvari, cămăşi şi haine îmblănite la dimensiuni exagerate, foarte mari. De asemenea, păreau să şi cântărească destul, dar probabil acesta era un mic truc de fashion menit să dea sultanilor ceva mai multă greutate în ochii supuşilor.
Haremul este, într-adevăr, o oază copleşitoare, intimă, tipic feminină, slăvind parcă frumuseţea şi graţia amantelor sultanului. Se găseşte în cea de a doua grădină interioară. Camerele cu canapele joase, cu paturi maiestuoase, biblioteci înalte sau toalete private au meritat extrataxa de intrare. Este vorba despre o întreagă aripă a palatului destinată plăcerilor şi răsfăţului printre femei. Sunt cuprinse aici 400 de încăperi, terase de marmură cu mozaicuri orientale, ferestre cu grilaje în modele dantelate, bucătării înalte, coridoare cu dispozitive pentru igienă turnate în aur. Te simţi copleşit.
Farmecul, gingăşia, delicateţea, dar şi forţa de seducţie a amantelor sultanului – toate se răsfrâng în arhitectura haremului, în forma mobilierului şi amplasamentul camerelor. În acest spaţiu, nu aveau acces decât sultanul însuşi şi familia sa. Aici trăiau mama sultanului, soţiile, copiii, rudele feminine, amantele oficiale, amantele ocazionale şi sclavele primite în dar din diverse colţuri ale lumii. În rest, cine îndrăznea chiar să se plimbe prin faţa intrării, adică prin faţa Porţii Fericirii, risca să îşi piardă viaţa ori bărbăţia – ceea ce pentru mulţi e cam acelaşi lucru.
Odată intrate pe poarta Haremului, femeile nu mai ieşeau niciodată de acolo. Clipele lor de fericire erau cele în care sultanul le solicita serviciile amoroase, iar, în restul timpului, viaţa lor se derula între şcoala unde învăţau arta seducţiei prin literatură, muzică şi pictură, între născut şi îngrijit copii, dar mai ales între bârfe, duşmănii şi comploturi tipic femeieşti. Cele mai multe dintre aceste duşmănii se terminau în mod fatal pentru unele dintre locuitoarele Haremului. Dar interesant este că printre femeile aduse cu sila şi azvârlite în jungla iubirilor carnale de aici nu se numărau niciodată femei musulmane. Acestea aveau „funcţii” oficiale şi legitime, de soţii şi mame de sultan, pe când marea masă a amantelor luate cu japca era compusă din tinere de alte religii şi etnii. Pe scurt, erau cu adevărat sclave sexuale.
Spaţiul cel mai impunător al Haremului era dedicat mamei sultanului. Aceasta se bucura de apartamentele cele mai mari, mai spaţioase, comode şi luminoase. Avea camere de zi, camere de servit ceaiul, camere de ascultat muzică, camere de odihnă, camere de îmbăiat. În prezent, nu sunt deschise vizitării decât două dintre aceste încăperi. Gresia din apartamentele mamei sultanului este de porţelan, în culori predominante de galben, albastru deschis, alb şi verde, ferestrele sunt, de fapt, vitralii, cu modele florale, în culori pe cât de intense, pe atât de vesele. Abundă motivele florale.
Baia mamei sultanului te uluieşte. Cine ar îndrăzni să dea jos murdăria de pe el tocmai aici? Este încadrată de două uşi scunde din aur, realizate precum o dantelărie, dar nu neapărat din raţiuni estetice. Am aflat că în acest fel se încerca descurajarea oricăror tentative de asasinat ori sinucidere în baie. Lumina este cea naturală, a zilei, căci tavanul în formă de dom este prevăzut cu ochiuri de sticlă prin care soarele pătrunde şi încălzeşte încăperea. Podeaua este din marmură albă, fântâna este şi ea tot din marmură, ornamentată cu aur, robineţii, la fel – din aur strălucitor.
În interiorul Haremului, există şi o serie de apartamente destinate (în trecut) eunucilor. Aceştia aveau rolul de a păzi pe femeile Sultanului, fără a se atinge însă de ele. Existau şi eunuci însărcinaţi cu treburi pur administrative. Apartamentele lor cuprindeau un living, un dormitor şi o baie. Chiar dacă nu toate încăperile Haremului sunt deschise publicului, ceea ce am putut vizita, ne-a fost suficient pentru a ne face o părere asupra bogăţiei în care huzureau femeile din jurul Sultanului.
Într-una din grădinile interioare, m-am simţit, în mod special, atrasă de un chioşc construit parcă din dantelă albă şi nu din lemn. Mă refer la chioşcul lui Paşa Mustafa, o mică şi cochetă terasă închisă, ce adăpostea mai multe încăperi: cea pentru rugăciune, cea pentru servirea dulciurilor tradiţionale şi cea mai mare şi importantă, pentru recreere, numită Divan. De asemenea, nu putea fi văzută de către turişti pe interior.
Trăgând cu urechea la diverşi ghizi, angajaţi de grupurile de turişti din jur, am putut afla că în cea de-a patra grădină interioară (închisă publicului), se află o magnifică curte cu lalele. Ea reprezenta pe timpuri colţişorul intim al sultanului, locul de sub soare unde nimeni nu avea voie să-l deranjeze vreodată. Zilele de perfectă leneveală se desfăşurau acolo, printre flori, terase şi chioşcuri răcoroase.
De căldură nu prea poţi scăpa, vizitând palatul Topkapi. Vegetaţia din grădinile interioare nu este de real folos turiştilor; totuşi, sunt prevăzute foarte mici spaţii comerciale de unde poţi achiziţiona la (supra) preţ apă rece sau băuturi dulci răcoritoare. Două dintre terasele sultanilor sunt folosite ca loc de recreere şi scurtă odihnă pentru vizitatorii neobişnuiţi cu temperaturile din Istanbul.
Am descoperit printre exponatele palatului Topkapi şi o hartă foarte veche a Europei. Cele trei ţărişoare române erau la loc de cinste. M-am simţit copleşită de dorul ţării şi am fotografiat harta ca pe ceva de mare preţ.
Vreau să consemnez că am părăsit palatul Topkapi cu sentimentul că ceva mai frumos decât ce am văzut aici nu există. Am plecat cu inima frântă că trebuie să revin în lumea modernă, printre oamenii normali, contemporani, în loc să fi rămas în lumea sultanilor. Chiar şi acum regret că nu mi-a trecut prin cap să mă fi pitulit pe undeva, înăuntru, şi să fi rămas definitiv acolo.
