Civilizaţia aztecă, ultima dintre marile civilizaţii mesoamericane, ar fi dispărut din cauza unei epidemii de salmonella, una dintre cele mai grave din istoria umanităţii, după cum sugerează un studiu recent, realizat de cercetători de la Institutul Max Planck, din Jena, Germania, un institut deosebit de prestigios, preocupat de promovarea ştiinţelor şi care a dat zeci de câştigători ai Premiului Nobel, în medicină, chimie, fizică etc.
S-a presupus, multă vreme, că populaţia aztecă a fost decimată de una sau mai multe boli, fără a se găsi un răspuns convingător. În prezent, la peste cinci secole de la prăbuşirea Imperiului aztec, cercetătorii de la Max Planck vin cu dovezi clare că civilizaţia aztecă a fost distrusă de una dintre cele mai devastatoare epidemii (“cocoliztli” – “molimă” în aztecă), adusă în Mesoamerica (America Centrală) de către conchistadorii spanioli.
Când, în 1519, aceşti “cuceritori” (în spaniolă, “conquistador”) – soldaţi, exploratori, aventurieri – în frunte cu Hernan Cortes, au realizat “Conquista”, adică au sosit şi au ocupat o mare parte a Americii Centrale, inclusiv teritoriulImperiului aztec (pe care se află astăzi Mexicul) şi au pus această regiune sub stăpânire colonială, populaţia indigenă era estimată la aproximativ 25 de milioane de oameni. Între 1545 şi 1550, 80% din această populaţie nativă a dispărut, în timpul unei “cocoliztli” (molimă). Un secol mai târziu, mai existau în zonă în jur de un milion de supravieţuitori.
Cum s-au identificat cauzele care au distrus civilizaţia aztecă?
Cercetătorii de la Max Planck au arătat că principala cauză care a distrus civilizaţia aztecă a fost o epidemie provocată de o formă primitivă şi mortală de salmonella – Salmonella Paratyphi. Au luat probe din morminte aflate în Highlands Oaxacan, în sudul Mexicului, şi au analizat ADN-ul a 29 de persoane. 24 dintre acestea au pierit între 1545 şi 1550. După ce au comparat rezultatele cu peste 2 700 de genomuri moderne de bacterii, au descoperit că cele mai multe persoane decedate în acea perioadă au fost infectate cu respectiva tulpină de salmonella.
Mai mult, alte studii, implicând analiza unui genom bacterian de la o tânără îngropată în Norvegia, în anul 1200, au arătat că urme de Salmonela Paratyphi existau şi în Europa, cu circa 300 de ani înainte de Conquista spaniolă în Mexic.
Salmonella care a distrus civilizaţia aztecă, în jurul anului 1500, este un gen de bacterie patogenă intestinală, care există şi astăzi şi provoacă diverse boli infecţioase – febră tifoidă, paratifos, intoxicaţii alimentare etc., provenind din mâncare sau din apă infectată. Sunt frecvente astfel de cazuri mai ales în ţările sărace din Asia şi Africa, iar 10 – 15% dintre persoanele infectate mor, in prezent, fără tratament, în absenţa acestuia sistemul imunitar neputând să reziste la atacul acestei bacterii.
Alte opinii ale oamenilor de ştiinţă despre cum a dispărut civilizaţia aztecă
În afară de această cea mai recentă teorie despre cum a dispărut civilizaţia aztecă, mai există şi alte puncte de vedere, care duc, însă, în aceeaşi zonă – cum una dintre cele mai înfloritoare culturi şi civilizaţii de pe continentul american (America Centrală, în acest caz) a fost distrusă de o epidemie/pandemie, în faţa căreia oamenii s-au văzut neputincioşi, aşa cum s-a întâmplat de nenumărate ori în istorie.
Michael E. Smith, specialist în civilizaţia aztecă, de la Arizona State University, consideră că milioanele de azteci muriseră, de fapt, nu între 1545 – 1550, ci mai devreme, între 1519 şi 1521, cauza fiind un focar de variolă adus de spanioli, deci tot epidemie, care a dus şi la căderea capitalei aztece Tenochtitlan. În sprijinul acestei ipoteze vine şi informaţia că penultimul suveran aztec a murit de variolă, după ce doi emisari, care intraseră, probabil, în contact cu spaniolii, îi transmiseseră virusul mortal.
Mai mult, când Hernando Cortes, cel care a cucerit “Lumea nouă”, a ajuns în Mesoamerica, în 1519, el a găsit aici câţiva supravieţuitori ai naufragiilor din Castilia, Spania, ceea ce înseamnă că alţi conchistadori ajunseseră in Imperiul aztec mai înainte. În plus, în timpul acestor expediţii, cuceritorii europeni au venit şi cu animale (câini, cai), care au contribuit la răspândirea zoonozelor – infecţii produse de virusuri, bacterii, ciuperci etc., comune oamenilor şi animalelor.
Până la urmă, indiferent că civilizaţia aztecă a pierit din cauza epidemiei de salmonella sau din pricina epidemiei de variolă, consecinţele au fost dramatice şi vorbesc despre felul în care o societate care, timp de două secole (1345 – 1521) a fost infloritoare, poate să dispară rapid din istorie, când o epidemie sau pandemie se dovedeşte a fi mai puternică.
În secolele al XIV-lea – al XV-lea, în Imperiul aztec exista un sistem social complex, în raport cu vremea respectivă, se credea în puterea educaţiei (aveau sistem public de învăţământ, sistem de scriere avansat), a artei, a familiei. Tenochtitlan, capitala imperiului, era un mare centru comercial, iar cuceritorii spanioli au fost impresionaţi de splendoarea oraşului, de arhitectura acestuia, de piramidele şi templele ridicate aici.
După moartea a milioane de azteci, decimaţi de foamete şi de boală, conchistadorii au prădat oraşul, au distrus monumentele, iar pe ruine au construit capitala noii colonii spaniole, New Mexico. Un final dramatic şi brutal al unui Imperiu, al civilizaţiei aztece, ca atâtea altele din istorie, din care omenirea nu a învăţat mare lucru.
Sindromul Insula Paştelui
Sindromul Insula Paştelui (în engleză, Easter Island Syndrome) este un concept creat în 2005, de John F. Richard, profesor de istorie la Duke University, Carolina de Nord, specialist în istorie asiatică, pornind de la un scenariu posibil referitor la cauzele care au dus la dispariţia uneia dintre cele două culturi din Insula Paştelui.
Insula Paştelui, din sud-estul Oceanului Pacific, altădată o regiune locuită, înfloritoare, declarată, în prezent, Parc Naţional, parte a Patrimoniului UNESCO, este cunoscută pentru cele 887 de statui monumentale (moai), realizate de primii locuitori ai insulei. În epoca modernă, situaţia din Insula Paştelui s-a constituit într-un avertisment în legătură cu efectele degradării mediului şi a culturii.
Unii specialişti consideră că degradarea mediului din această insulă este explicabilă prin exploatarea iraţională a resurselor, alţii (arheologi, etnografi) susţin că situaţia dramatică a acestui loc se explică prin aducerea bolilor de către europeni, prin deportarea băştinaşilor ca sclavi, prin apariţia unor noi specii de animale pe insulă, aduse de colonişti (oile şi şobolanii), care au distrus flora locală.
Este numit “sindromul Insua Paştelui” pentru că formulează, la modul general, fenomenul de ecocid, de dispariţie a unui ecosistem, a unei culturi, a unei civilizaţii, sub imperiul alteia, venită/impusă din alte părţi. Aşa cum a dispărut şi civilizaţia aztecă, şi cea din Insula Paştelui, şi civilizaţia maya (cu extraordinare realizări în domeniul arhitecturii, scrisului, artelor, matematicii, agriculturii etc.) şi atâtea altele, aşa se poate întâmpla şi cu cea de acum, cu lumea modernă, când diverşi factori convergenţi (alţii decât in perioadele vechi) pot duce la efecte dezastruoase.
Cum dispar civilizaţiile?
Ar fi nevoie de tomuri întregi numai pentru a trece în revistă vechi civilizaţii, pierdute pentru totdeauna. Un spectacol copleşitor. Civilizaţii care au lăsat în urmă ruine, capodopere şi multe întrebări – civilizaţia sumeriană, înfloritoare în mileniul al IV-lea i.Hr., Egiptul care-l fascina pe Platon, celţii, vikingii, uimitorul imperiu Khmers, din care Angkor este doar un admirabil fragment, olmecii, civilizaţie antică, precolumbiană, din anii 1400 – 400 i.Hr., care a pus bazele altor civilizaţii, de mai târziu, inclusiv civilizaţia aztecă, Petra, celebrul oraş antic, o bijuterie sculptată în piatră, abandonat din cauze necunoscute etc.
Jared Diamond, antropolog, istoric, geograf şi scriitor american, cunoscut pentru cărţile sale de popularizare a ştiinţei, în “Collapse: How Societies Choose to Fail or Survive” (“Colaps: Modul în care societăţile aleg să eşueze sau să supravieţuiască”, 2005), în “Guns, Germs and Steel” (“Arme, viruşi şi oţel”, 1991, carte distinsă cu Premiul Pulitzer), precum şi în alte volume, multe dintre ele traduse şi în limba română, abordează problema creşterii şi prăbuşirii civilizaţiilor, cum de face că au ajuns europenii în America şi nu amerindienii în Europa, cum s-au dezvoltat civilizaţii în locuri izolate (Insula Paştelui, Papua Noua Guinee), cum se face că viruşii, armele şi oţelul au fost factori esenţiali în mărirea şi decăderea popoarelor lumii şi de ce istoria se repetă în mod dramatic.
În “Collapse: How Societies Choose to Fail or Survive” (“Colaps: Modul în care societăţile aleg să eşueze sau să supravieţuiască”), Jared Diamond, pornind de la civilizaţiile din trecut, propune un “model” care constă în cinci “seturi de factori” care pot afecta ceea ce se întâmplă cu o societate, model aplicabil şi realităţii actuale. Autorul spune că aceşti factori de bază sunt: degradarea mediului, schimbările climatice, vecinii ostili, pierderea partenerilor de afaceri şi răspunsurile societăţii la problemele cu care se confruntă.
De altfel, în ultimul timp, tot mai mulţi specialişti atrag atenţia asupra disfuncţionalităţilor lumii actuale şi asupra viitorului incert al omenirii, tocmai prin comparaţiile cu alte momente din istorie. De pildă, Joseph Tainter, antropolog american, în “The Collapse of Complex Societies” (Colapsul societăţilor complexe) aduce argumente similare cele ale lui Jared Diamond, adăugând la factorii care duc spre prăbuşirea unei civilizaţii inacdecvarea programelor educaţionale şi valorificarea defectuoasă a inovaţiei tehnologice.
Yuval Noah Harari, istoric la Universitatea Ebraică din Ierusalim, în “Homo deus – Scurtă istorie a viitorului”, ca şi în “Sapiens – Scurtă istorie a umanităţii”, prupune şi el spre meditaţie tema viitorului omenirii, omenire care “ar putea da greş din cauză că vrea prea mult”, arătând, printre altele, că fiinţa umană ar putea deveni “un produs” ca oricare altul, că inteligenţa, disociată de conştiinţă, ar putea face ca oamenii obişnuiţi să fie consideraţi “inutili”, iar elitele să fie total lipsite de compasiune, ceea ce ar însemna cel mai periculos atentat la adevăratele valori umane.
Toţi aceşti autori şi mulţi alţii susţin că lumea viitorului va fi complet diferită de ceea ce trăim astăzi. Dar cum va fi cu adevărat nimeni nu poate spune.
Civilizaţii vechi şi noi, aceleaşi mecanisme, la altă scară
În 2010, un filosof australian, Clive Hamilton, într-o carte intitulată “Recviem pentru specia umană”, spunea că: “Lumea se îndreaptă spre un viitor ostil. Încercarea oamenilor de a profita de planeta pe care locuim, dincolo de limitele suportabile de ecosistemul său, a declanşat efecte atât de dramatice, încât acestea ne ameninţă acum existenţa”.
Temerile omului modern sunt numeroase: schimbări climatice, penurie, otrăvuri alimentare, stingerea speciilor, violenţă, boli, fracturi sociale, inechităţi, dislocări politice şi acum, pandemia de COVID-19, angoasantă, insidioasă, când milioane de oameni înţeleg brusc că, dincolo de globalizare, industrializare, robotică, de lumea digitală, de bogăţie, sărăcie etc., suntem în aceeaşi barcă, iar această barcă balansează, este în furtună. Va rezista?
Succesiunea civilizaţiilor este determinată de cauze externe (dezastre naturale, epidemii etc.) sau de cauze interne (decadenţă, incompetenţă, alegeri dezastruoase, lipsă de curaj, de clarviziune, de rezistenţă etc.)? Deciziile luate de o civilizaţie, pentru a depăşi crizele, spune Jared Diamond, duc la supravieţuirea sau stingerea acelei civilizaţii, ca spirit, nu neapărat în sens fizic. Iar acum este momentul luării unor decizii, la nivel global şi la nivelul fiecărei ţări, care pot schimba, spunea Yuval Harari intr-un interviu, “traiectoria şi chiar sensul vietii”.
