Imaginați-vă o situație: un englez și o americancă pe care nu-i cunoști se tolănesc, precum două pisicuțe, pe canapeaua ta din living. Ce e de făcut? Le dai să mănânce și-apoi le-arăți Bucureștiul. Pare singura ta variantă. Înainte însă trebuie să-ți păstrezi calmul și să-ți amintești că tu le-ai dat un rând de chei să intre în casa ta la orice oră, după bunul lor plac.
Acum, imaginați-vă o altă situație: după zece ore de muncă, singura și mica victorie a zilei ar putea fi momentul în care intri pe ușa apartamentului tău, te întinzi pe canapeaua din living, îți aprinzi o țigară și asculți muzică.
Încă o situație: după zece ore de muncă, ajungi acasă, dar, pe canapeaua ta din living, stau doi străini, un bărbat și o femeie, care te-așteaptă aproape nerăbdători. Te uiți îndelung la ei și, preț de câteva secunde, te bântuie o întrebare, legitimă de altfel: ce caută ei în casa ta? Posibil se așteaptă ca tu să fii cel care deschide o conversație în care le povestești, cu lux de amănunte, cum a fost la lucru. Devii un fel de șef de căpetenie care se întoarce cu carne de vânat în uralele tribului său. Cei doi străini așteaptă, de fapt, să le vorbești ca unor oameni pe care-i cunoști de o întreagă viață de om: într-un ton personal și să le reamintești, din când în când, de oamenii pe care i-ai mai menționat în conversațiile anterioare. Ca niște vechi și buni prieteni.
Am un singur cuvânt pentru posteritate: Couchsurfing. Pentru restul, am câteva povești interesante: despre couchsurferi, experiența mea de gazdă și despre lume în general. Vă voi spune câte ceva și despre bucureșteni sau mai degrabă despre modul în care obișnuiesc ei să comunice cu oamenii care nu vorbesc aceeași limbă ca ei. În rest, vă voi povesti despre ce se întâmplă dincolo de canapea.
(Va urma)
