Nu mai ştiu de unde am auzit de Amalfi, însă după ce am văzut câteva fotografii pe internet cu acest loc, mi-am dorit imediat să ajung acolo. Grupuri de case colorate sunt cocoţate în etaje pe coline înalte, cu faţa întoarsă spre apă, într-un echilibru fermecător. Mângâiate de vântul sărat, clădirile fac delicat trecerea între cer, munţi şi marea albastră, ca şi cum ar fi parte din peisajul natural, şi nu rodul intervenţiei umane. O adevărată bijuterie încrustată în pietre sălbatice, întreaga coastă Amalfi face parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Coasta Amalfi se întinde în partea de sud a peninsulei Sorrento din Italia, privind spre golful Salerno. De la vest la est, coasta cuprinde mai multe localităţi pitoreşti, cele mai renumite fiind Positano, Praiano, Amalfi, Atrani, Minori, Maiori, Cetara şi Vietri sul Mare. Fiecare se mândreşte cu specificul şi tradiţiile proprii. Inima acestui spaţiu, atât geografic, cât şi istoric, este micul orăşel Amalfi, care şi-a împrumutat numele întregii regiuni.

Pentru vacanţa pe coasta Amalfi am ales luna aprilie, cu gândul că vreau să evit aglomeraţia şi îmbulzeala de turişti de pe timpul verii. Fiind o locaţie celebră, în special în sezonul estival, am bănuit că primăvara apele sunt mai liniştite, la propriu şi la figurat. Nu am luat în considerare faptul că alte fenomene meteo mi-ar putea încurca socotelile.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pe scurt, experienţa mea amalfitană a fost foarte… udă. Asta pentru că a plouat în fiecare zi, iar peisajul era mai mereu umbrit de nori denşi, cenuşii, împiedicându-mă să simt prea des lumina soarelui. Am avut senzaţia că văd întreg peisajul cu un filtru cenuşiu în faţă, ca şi cum natura ar fi utilizat cu dibăcie Photoshop-ul pentru a-mi înceţoşa vacanţa. Totuşi, datorită ploii am avut ocazia să surprind nişte peisaje care mi-au tăiat respiraţia, greu de imortalizat în fotografii cu un aparat neperformant, însă impresionante când le vezi live. Mai mult decât atât, mi-am dat seama că atunci când îţi doreşti cu tot dinadinsul să vizitezi un loc, nu te poate opri nici chiar vremea ploioasă şi întunecată. M-am înarmat cu o umbrelă şi o pereche nouă de adidaşi (cei cu care venisem cedaseră psihic încă din prima zi), am încercat să mă concentrez la peisajele frumoase care îmi apăreau în faţa ochilor, iar umezeala nu mi-a mai dat bătai de cap.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pentru escapada de pe coasta Amalfi am ales cazarea într-un oraş ceva mai mare, respectiv Sorrento, aflat de partea cealaltă a peninsulei, însă legat de celebrele sate printr-o reţea densă de autobuze. Aşadar, iată că nu m-am plimbat chiar mereu sub ploaie, căci o bună bucată din drum am parcurs-o în micile maşini ce goneau cu viteză pe serpentinele ameţitoare. Pentru că, da, şoseaua care merge de-a lungul coastei Amalfi este cunoscută pentru onduleurile ei adânci, create pe buza prăpastiei, cu marea albastră fremătând în jos.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

La început am stat cu inima cât un purice, însă apoi m-am relaxat, gândindu-mă că şoferul are multă experienţă, după cine ştie câte curse făcute pe acest traseu. În unele porţiuni, drumul devine foarte îngust, cât să permită trecerea a fix 2 maşini, fără prea mult spaţiu între ele. Ai senzaţia că te afli într-un trenuleţ năbădăios din parcul de distracţii, aşa că această experienţă poate da bătăi de cap celor cu rău de maşină, de înălţime sau persoanelor mai temătoare când vine vorba de siguranţa proprie. Eu am luat-o ca atare şi am încercat să-mi păstrez calmul, privind cu atenţie la modelul desenat pe geam de picăturile fine de ploaie. În ciuda ceţii şi a vremii triste, marea se încăpăţâna să-şi păstreze o nuanţă de albastru azur, ca şi cum ar fi vrut să mă consoleze pentru perioada ploioasă. La picioarele mele, am văzut-o mai agitată ca oricând, spărgându-se însă în valuri monotone de stânci şi de nisip, ca într-un suspin.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pe coasta Amalfi s-au turnat o grămadă de filme, mai vechi şi mai noi, care s-au bucurat de fundalul natural atât de special al zonei. Însă nu cred că a fost filmat vreunul pe ploaie, când zidurile caselor sunt jilave şi terne, de parcă ar fi murdare. Soarele a fost scump la vedere în escapada din Amalfi, însă, aşa cum ziceam, nu m-am lăsat descurajată de acest mic inconvenient.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pentru că e nucleul regiunii, am decis să încep explorarea coastei chiar de la Amalfi. Trecutul acestui loc se împleteşte cu mitologia: se spune că Hercule a ridicat această aşezare în locul unde a fost îngropată nimfa Amalfi, de care eroul era îndrăgostit. Dacă e să coborâm din lumea legendelor în paginile cărţilor de istorie, Amalfi s-a dezvoltat din secolele IV – V, după ce romanii au ajuns întâmplător în zonă, în urma unui naufragiu. În secolul al IX-lea, Amalfi s-a desprins din Ducatul de Napoli, devenind un stat autonom. Urmează o perioadă de maximă înflorire, între anii 966 şi 1004, când se constituie ca prima dintre cele patru republici maritime italiene, intrând în competiţie cu Pisa, Genova şi Veneţia. Datorită activităţilor de comerţ şi a traficului maritim, Amalfi se dezvoltă puternic şi ajunge o forţă în zonă. În acest context, aici se elaborează “Tabula Amalphitana”, cel mai eficient cod de legi maritime al vremii, adoptat de toate puterile maritime din regiune. Busola a fost perfecţionată şi făcută cunoscută de Flavio Gioia, un navigator şi inventator din Amalfi, a căruia statuie se află la intrarea în localitate. Declinul micului stat începe din anul 1039, iar în 1135 este atacat şi cucerit de Pisa, vechea sa rivală, astfel că puterea lui începe să se stingă, căzând în izolare. Amalfi renaşte la începutul secolului XX, când este redescoperită şi transformată în destinaţie turistică, la început de lux, iar apoi de masă. În acelaşi timp, pescuitul rămâne o activitate importantă pentru economia locală.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Localitatea s-a adaptat bine la asprimea teritoriului. Organizate pe terase, pe o pantă abruptă săpată de râul Chiarito, casele din Amalfi sunt albe şi se zăresc printre stânci asemenea unor perle preţioase, formând un labirint de alei, scări şi străduţe înguste. Nu sunt foarte extravagante, ci mai degrabă modeste, însă printre ele se ivesc şi câteva construcţii mai impunătoare. Am observat multe linii drepte şi forme pătrate, sparte din loc în loc de cupola rotundă a vreunei biserici. La poalele localităţii se află şi mici petice de plajă, care probabil vara fac deliciul turiştilor, vegheate cu delicateţe de umbreluţe colorate.

În piaţa principală, Piazza Flavio Gioia, erau parcate multe autobuze SITA albastre, semn că acestea sunt la datorie chiar şi pe ploaie. Din Sorrento până în Amalfi am făcut cam o oră şi jumătate, iar în ciuda vremii, autobuzul cu care am venit era plin de turişti, majoritatea britanici, deci probabil obişnuiţi cu o astfel de atmosferă umedă. M-am bucurat că reţeaua SITA este bine organizată, cu multe curse zilnice, aşa că şi în lipsa unei maşini proprii te poţi deplasa foarte comod între micile localităţi de pe coastă. Un mare plus, deci, pentru transportul pe coasta Amalfi!

Sigur că, dacă ar fi fost mai cald, mi-ar fi plăcut să fac şi o croazieră spre insula Capri, însă am înghiţit în sec şi am trecut mai departe, imaginându-mi că umbrela colorată care mă apăra de ploaie era, de fapt, una de soare. Totuşi, m-am adaptat rapid la condiţiile meteo şi am profitat de rafala de ploaie pentru a mă refugia într-un restaurant pescăresc de pe plajă, unul dintre cele mai renumite ale micii localităţi. Se numeşte Marina Grande şi este specializat, aşa cum îi spune şi numele, în peşte şi fructe de mare. Am dat gata cât ai clipi o porţie de midii cu lămâie şi un sos uşor, alături de pâinicile cu cerneală de sepie şi ardei, o specialitate interesantă, pe care am încercat-o atunci pentru prima dată.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Mi-au fost aduse la masă într-un săculeţ de pânză, brodat cu logo-ul restaurantului, în care am descoperit cu stupoare chiflele rotunde, colorate în negru şi galben aprins. Calde, aburinde, le-am mâncat cu poftă în timp ce priveam marea pe fereastra stropită cu picurii de ploaie ca nişte broboane de sudoare. M-am bucurat de acest moment de tihnă, recunoscătoare pentru întreaga experienţă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Am terminat de luat masa, iar cum între timp se oprise şi ploaia, am pornit la drum, spre o adevărată bijuterie a locului: Catedrala Sant’Andrea sau Domul din Amalfi. Situat în Piazza Duomo, din centrul aşezării, domul a fost construit în secolul al IX-lea, fiind refăcut în anul 1206 în stil maur-normand. Cea mai recentă remodelare a faţadei bisericii datează de la finalul secolului al XIX-lea şi a fost realizată de către arhitectul Errico Alvino. Faţada sa, de culoare mai închisă, împodobită cu modele şi forme geometrice, iese în evidenţă în comparaţie cu edificiile simple din jur. În partea stângă a faţadei se înalţă clopotniţa, ce datează din secolele XII – XIII, compus din câteva turnuleţe şi arce întretăiate. Interiorul este dominat de formele baroce specifice secolului al XVIII-lea, când biserica a trecut printr-un nou proces de renovare. Se remarcă statuia Sfântului Andrei, patronul acestui lăcaş de cult, cu o înălţime de 2,5 metri, realizată de artistul Michelangelo Naccherino, precum şi două sculpturi în marmură ale sfinţilor Ştefan şi Lorenzo, opere ale lui Pietro Bernini.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Alături de catedrala Sant’Andrea se află Chiostro del Paradiso, ridicat în anii 1266 – 1268 la iniţiativa arhiepiscopului Filippo Augustariccio, ca cimitir pentru aristocraţia din Amalfi. Chiostro del Paradiso aduce în acest colţ al Italiei un pic din parfumul Orientului, prin aspectul său de inspiraţie arabă. Acesta are forma unei curţi interioare de formă pătrată, înconjurată de porticuri, cu bolte şi 120 de coloane din marmură albă, ce susţin arcele de influenţă maură. Din sarcofagele vechiului cimitir, în prezent au mai rămas cinci mai importante, inclusiv unul roman datând din secolul al IV-lea. Pe cele patru laturi se află capele ce mai păstrează încă, pe anumite porţiuni, urmele unor vechi fresce vechi. Abandonată în secolul al XVII-lea, construcţia este restaurată în anul 1908 şi deschisă pentru public.

În piaţa Domului se află şi o fântână, reprezentându-l pe Sfântul Andrei, alături de alte mici statuete nu neapărat… sfinte. Fântâna este realizată în stil baroc şi a fost construită în anul 1760.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Magazinele cu suveniruri nu puteau lipsi din Amalfi. Produsul cel mai promovat este celebrul limoncello, băutură obţinută dintr-un soi de lămâi locale (sfusato amalfitano), care se vinde în sticluţe de toate formele şi mărimile. La mare căutare sunt şi obiectele de ceramică din Vietri, pictate manual. Un obiectiv turistic la care n-am reuşit să ajung este Muzeul Hârtiei, găzduit într-o fabrică de hârtie din secolul al XIII-lea.

Din Amalfi am mers pe jos spre Atrani, una dintre cele mai mici localităţi din Italia. Nu mi-am dat seama unde se termină una şi începe cealaltă, deoarece casele mărunte păreau că se prelungesc continuu, contopindu-se cu stâncile. Traseul nu a fost foarte comod, pentru că nu exista niciun trotuar sau vreun spaţiu pentru pietoni, ci doar şoseaua îngustă, curbată de-a lungul mării, ca un baraj între apă şi case. Nu treceau prea multe maşini, din fericire, şi nu reuşeam să-mi explic unde au dispărut toţi turiştii, dacă locuitorii probabil că stăteau pe la casele lor, servind prânzul (era weekend). De fapt, întreg spaţiul părea încremenit sub picăturile de ploaie care începuseră să cadă din nou, la început nehotărâte, apoi tot mai dese.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA  OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În timpul republicii maritime, Atrani era locuit de familiile cele mai bogate din Amalfi. Acum, a rămas un loc pitoresc, iubit de turişti pentru priveliştea frumoasă şi arhitectura desprinsă dintr-un timp îndepărtat. În Atrani, clădirile pare că se suprapun, lipindu-se una de alta în îmbrăţişări intime, adaptate la mediul natural în care se găsesc. Micul sat este adăpostit între munţii Civita şi Aureo, fiind protejat de culmile masive ale acestora. Şi-a conservat structura originală cu alei, arcuri, mici curţi, pieţe şi scări, ce datează din Evul Mediu. În unele zone din Atrani, am avut senzaţia că urcând treptele de piatră voi nimeri drept în uşa vreunui localnic. Ceea ce s-a şi întâmplat de vreo câteva ori, însă am făcut repede cale întoarsă şi am găsit altă străduţă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Locul meu preferat din Atrani a fost mica piaţă cu un model de mozaic imitând nişte solzi de peşte, iar în centru simbolul celor patru puncte cardinale. În jurul acestui spaţiu orizontal brun-roşcat, stăteau tăcute clădiri cu obloane colorate şi balcoane albe, cu grilaj subţire şi fin, care dădeau o notă de eleganţă construcţiilor. Cu toate că majoritatea caselor ar avea nevoie de ceva retuşuri şi de refacerea tencuielii, aspectul general al locului este unul plăcut.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În centrul Atrani se înalţă biserica San Salvatore de Birecto, unde aveau loc încoronările dogilor. Refăcut în stil neoclasic, lăcaşul de cult datează, de fapt, din anul 940, fiind împodobit cu ornamente în stil bizantin şi figuri antropomorfe de inspiraţie longobardă. La poalele muntelui se află o altă biserică interesantă, Collegiata di Santa Maria Maddalena, ridicată în secolul al XIII-lea.

După ce mi-am bucurat sufletul plimbându-mă pe mini-străzile din Amalfi şi Atrani, am urcat spre Ravello, în căutare de noi frumuseţi, acompaniată de aceeaşi ploaie insistentă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ