După plimbarea plăcută din Pyrgos, unde am explorat cu încântare străduţele labirintice, am pornit spre o nouă destinaţie: Akrotiri.

Considerat un fel de “Pompeii grecesc”, Akrotiri a fost fondat de civilizaţia minoică în anul 3000 î.Hr. şi a atins o perioadă de înflorire după 2000 î.Hr., dezvoltându-se datorită comerţului şi agriculturii. După erupţia vulcanică din secolul al XVII-lea î.Hr., insula Santorini nu a mai fost locuită timp de două secole, iar satul a rămas ascuns sub pătura de cenuşă, conservat ca într-o capsulă a timpului. Ruinele aşezării Akrotiri au văzut din nou lumina zilei de-abia în anul 1860, când au fost descoperite accidental.

Pentru fi mai bine conservat, situl arheologic a fost acoperit de schele şi un acoperiş care să-l protejeze de intemperii, mai exact de vânturile puternice care bat în insulă, însă decizia s-a dovedit a fi nu tocmai inspirată, având în vedere că acum mai mulţi ani o bucată din acesta s-a prăbuşit, iar un turist şi-a pierdut viaţa. Între timp, se pare că a fost reparat. Nu am apucat să-l văd, însă din ce am citit, construcţiile sunt impresionante. Situl oferă o imagine destul de detaliată a vieţii cotidiene din vremea perioadei minoice. Spre deosebire de Pompei, la Akrotiri nu s-au descoperut rămăşiţe umane, semn că locuitorii au avut timp să părăsească aşezarea. Însă arhitectura elaborată a edificiilor stă mărturie pentru gradul de dezvoltare al civilizaţiei din insulă. Clădirile descoperite sub cenuşă, bine conservate, includ case cu trei etaje, decorate cu numeroase fresce. Cele mai multe dintre ele sunt expuse la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, iar o parte se află la Muzeul Preistoric Thira. Aşezarea beneficia inclusiv de un sistem de canalizare, iar vizitatorii pot merge pe urmele locuitorilor, plimbându-se pe strada principală, ce are de o parte şi de alta fostele magazine şi depozite, ale căror siluete sunt încă vizibile. În timpul excavărilor din Akrotiri, au fost găsite peste 5000 de vase de diferite tipuri şi dimesiuni, obiecte de ritual, unelte, figurine, mobilier şi chiar resturi de mâncare şi oase de animale, care, alături de fresce, spun povestea civilizaţiei ce a trăit aici acum mii de ani. În plus, o parte din obiecte demonstrează legăturile economice existente între Akrotiri şi Creta, insulele din arhipelagul Dodecanez, Cipru, Grecia continentală, Egipt şi Siria.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Am ajuns apoi la un alt castel al insulei, aflat în imediata apropiere a sitului arheologic. În trecut, Castelul Veneţian (Kasteli) a purtat denumirea de “La Ponta”, după care, în timpul perioadei otomane a fost numit “Goulas”, de la “kule”, care în limba turcă înseamnă “turn”. Turnul respectiv datează din secolul al XIII-lea. În 1336, Nikolas Sanudo, duce de Naxos, a dăruit castelul din Akrotiri familiei Gozzadini, originară din oraşul Bologna. Aceştia au avut castelul în posesiune pentru o lungă perioadă de timp, în special datorită faptului că nu proveneau din Veneţia, care se afla în război cu Imperiul Otoman, dar şi a poziţiei strategice a construcţiei. Într-un final, castelul a ajuns sub ocupaţie turcească în anul 1617. Cutremurul din anul 1956 a afectat puternic edificiul, deşi anterior acesta se afla într-o stare bună. În prezent, doar o mică parte din vechea construcţie a mai rămas în picioare, dominând peisajul arid al insulei.

În interiorul turnului am avut parte de o surpriză. Aici se află un mini-muzeu sau, mai bine spus, o expoziţie de instrumente muzicale tradiţionale greceşti, printre care tsabouna, un obiect curios ce seamănă cu cimpoiul. Acesta este redat simbolic şi pe “stema” cetăţii, care mie mi s-a părut că aduce cu un submarin. La turnul Ponta se organizează workshop-uri şi concerte, iar dacă sunteţi pasionaţi de domeniu şi aveţi un buget mai generos, puteţi chiar achiziţiona instrumente muzicale locale. “Biletul” pentru vizitarea expoziţie constră într-o donaţie pentru reconstrucţia completă a turnului.

Pe mica terasă din faţa castelului este amenajat un fel de bar, unde poţi servi cafea sau ceai şi care îţi oferă o privelişte frumoasă asupra împrejurimilor. Stând pe scaunele pitice, la măsuţa rotundă, am admirat parcelele de teren ce se conturau la orizont, cu nelipsita mare albastră pe fundal. M-am lăsat cuprinsă de acelaşi sentiment de pace, atât de prezent în toate părţile insulei, ca şi cum ar izvorî de undeva din pământ, ţâşnind din străfundurile încinse de soare.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

După ce mi-am clătit mintea, sufletul şi privirea la Akrotiri, am pornit spre Plaja Roşie, aflată şi ea nu departe de mica aşezare. Am luat masa pe o terasă aproape de apă, cu aceleaşi scaune mici şi albe, umbrite de parasolare “vegetale”.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Am plecat apoi la plimbare pe plajă, unde am constatat cu uimire că, în ciuda denumirii, nisipul este tot negru, vulcanic, iar singurul roşu este cel al stâncilor masive din spate. Este o plajă mai sălbatică, nu foarte amenajată. Am auzit că o bucată mare de rocă se prăbuşise pe plajă, cu doar câteva săptămâni înainte să ajung. Din fericire, nu a făcut victime, însă acest fapt a descurajat terasele şi barurile din zonă, care şi-au reconsiderat poziţia. Într-un colţ am văzut şi un fel de tarabe cu accesorii lucrate manual, realizate din piatră vulcanică. Deşi iniţial am vrut să-mi cumpăr un colier, am renunţat până la urmă, cu gândul că am destule pe-acasă şi oricum nu prea le port.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pentru a ajunge pe plajă, a trebuit să mă caţăr pe nişte pietre şi să fac echilibristică pe mica potecă improvizată, ca să trec dincolo de bolovanii căzuţi fix în drum. Dar a meritat. Plaja Roşie e străjuită de bucăţi brun-roşcate de pământ şi piatră, cu o granulaţie interesantă, pe care se pot distinge straturile de rocă dispuse orizontal. Cei câţiva turişti care se perindau pe malul mării nu păreau foarte siguri dacă să rămână la plajă sau doar să admire peisajul, să-şi facă 2-3 selfie-uri şi să plece. Eu am cules câteva pietricele, frumos mângâiate de apă, în culori vii, care însă şi-au pierdut intensitatea odată ce s-au uscat Ăsta e şi farmecul lor, m-am gândit, faptul că aparţin acestui loc şi strălucesc doar când sunt în mediul lor natural. Un mod inedit prin care îşi manifestă identitatea.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Mai rămăseseră câteva zile din vacanţa mea grecească şi mi-am zis că e cazul să mai explorez puţin teritoriile încă nevăzute din insulă, de data asta pe jos. Am pornit spre Exo Gonia, un sat deloc turistic, situat în vârful unui deal, cu casele dispuse sub formă de amfiteatru, la fel ca majoritatea aşezărilor din insulă. Din Kamari, am luat-o pe lângă şoseaua ce şerpuia printre cuiburile de viţă de vie pitică, cu soarele deasupra capului. Am mers destul de mult şi, deşi aveam harta cu mine, nu eram foarte convinsă că direcţia este cea bună. Într-un final, un indicator mi-a arătat că mă îndrept spre Exo Gonia, iar după un urcuş care mi-a pus gambele la grea încercare, am intrat în mica aşezare. Părea pustie. Pe străzi, nici ţipenie de om. Exo Gonia e o altă lume, în contrast cu agitaţia din Oia, Fira sau chiar Kamari. Pare un fel de “Frumoasa adormită”. Am ajuns în tăcere la biserica Agios Charalambos, unul dintre cele mai mari lăcaşuri de cult din Santorini. Are un aspect diferit de celelalte biserici din insulă, căci lipsesc nuanţele de alb cu albastru. Pereţii au o culoare crem-gălbui, iar ţiglele sunt roşcate, fiind dispuse ca o dantelărie chiar şi pe marginea turlelor, de parcă ar fi fluturate de vânt. Deşi este o biserică masivă, aceste detalii plăcute îi dau un aer delicat. Este amplasată într-o mică piaţetă, de unde se vede satul, dar şi mare parte din insulă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Nu am petrecut prea mult timp în sat, pentru că nu părea să fie vreo mişcare, aşa că m-am întreptat spre o nouă destinaţie. Din Exo Gonia am ajuns în Pyrgos, pentru a doua oară în această vacanţă, apoi mi-am propus să cobor spre Megalochori, o altă aşezare pitorească aflată în apropiere, mai aproape de malul mării, pe partea cealaltă a insulei faţă de Kamari. Numele său înseamnă “sat mare”, dar cu toate acestea aşezarea nu are mai mult de 200 – 300 de locuitori. Megalochori este un pilon principal al industriei de vinificaţie din insulă, aşa cum arătau şi hectarele de viţă de vie pe care le-am întâlnit pe drum.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Din nou, companie de drum mi-a fost viţa de vie, ce îşi încolăcea frunzele şi cârceii pe sol, contopindu-se cu pământul aspru. După ce am mers o vreme, m-am oprit pentru a admira Pyrgosul, luminat de soarele ce se pregătea de asfinţit. În Megalochori am ajuns când deja aproape se întunecase. Nu mi-aş fi imaginat că e atât de departe, aşa că nu m-am grăbit prea tare şi acum mă prinsese iar noaptea…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Nici această aşezare nu se află într-o zonă foarte populată de turişti, aşa că este cadrul perfect atunci când îţi doreşti să scapi de agitaţie. Datează din secolul al XVII-lea, iar o parte din parfumul trecutului se simte încă pe străzile sale pietruite, când păşeşti printre casele albe, netede. Intrarea în sat este marcată de un turn cu multe clopote, iar bisericile se remarcă prin acoperişurile albastre. În centrul satului se află o piaţă tradiţională, înconjurată de taverne, restaurante şi copaci bătrâni. Mi-aş fi dorit să pot rămâne la cină în acest colţ uitat de timp, însă mi-am dat seama că ar trebui să mă grăbesc dacă vreau să prind autobuzul spre Fira, aşa că am plecat mai departe, fără să am vreme de plimbat în tihnă.

Ultima zi petrecută în Kamari a fost cu ploaie şi cu vânt, ca şi cum insula se frământa şi vărsa lacrimi de tristeţe la plecarea mea. Cumva, timpul ăsta închis mă pregătea pentru ce aveam să găsesc acasă, la Bucureşti, unde toamna îşi intrase bine de tot în drepturi. Am stat puţin pe plaja scuturată de vânt, acum pustie, privind valurile înspumate care loveau cu furie nisipul, stropind şezlongurile.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Majoritatea teraselor din mica staţiune păreau zgribulite, încercând să se strângă cât mai mult pentru ca umbrelele, pernele şi scaunele fragile să nu fie luate de rafalele puternice. A fost unul din puţinele momente în care am preferat să mă refugiez în interiorul unui restaurant în loc de o terasă, unde am băut un pahar cu vin în cinstea momentelor extraordinare trăite în acest ţinut.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ