De la “diarist” la “web log” (Blog) – sensul şi originea cuvintelor

Diarist este un substantiv împrumutat, în limba româna, din italianul “diarista” (în engleză, “diary”), având ca etimon latinescul “diarium” (zilnic), provenit, la rândul lui, din”dies” (zi) şi al cărui sens este: “persoană care ţine un jurnal (intim)”, “cel care îşi notează întâmplările zilnice” (MDN – Marele dicţionar de neologisme). Forma de feminin este “diarista”, iar pluralul – “diarişti”/”diariste”.

“Diarist” se poate folosi şi cu valoare adjectivală, cu înţelesul “propriu unui jurnal”, ca în exemplele: “Specific scriiturii diariste este un stil mai puţin pretenţios” sau “Teoreticienii scrierilor diariste consideră că astfel de texte pot avea şi valoare literară, nu numai biografică”.

Termenul “diarist” s-a impus în limbajul actual (deşi unii îl consideră un “barbarism”, un termen nesimilat de limba română şi inutil), deoarece ajută la dinamica procesului de comunicare, fiind un cuvânt mai scurt decât sintagma “autor de jurnal intim”. Un diarist poate să consemneze, în jurnalul său, acţiuni, fapte, gânduri, sentimente etc., dintr-o perioadă a vieţii, neselectiv, în ordine cronologică, precizându-se cu exactitate data, o confesiune care poate fi întreruptă şi reluată oricând, fără preocupare pentru stil, de vreme ce a priori nu este destinată celorlalţi, rămâne o mărturisire către sine, o “istorie” personală şi intimă, consemnată pentru a nu fi uitată sau pentru a oferi mai multă claritate asupra oamenilor, evenimentelor, situaţiilor.

Benjamin Constant, om politic şi scriitor francez din secolul al XVIII-lea, mărturisea că a ţinut un jurnal intim, pentru că “avea nevoie de istoria vieţii sale”, “pentru a nu se uita şi a nu se ignora pe sine”, prea prins adeseori de viaţa celorlalţi. Pentru a-şi asigura confidenţialitatea scrierilor de diarist, Benjamin Constant şi-a ţinut jurnalul într-o grafie criptată, imposibil de descifrat de altcineva.

În aceeaşi epocă, un matematician şi filosof vestit – Maine de Biran – recunoştea şi el că tine un jurnal, în care consemnează diverse lucruri, în momentele în care nu se poate concentra la studiile sale sau când vrea să reflecteze la sine însuşi, la situaţia dintr-un anumit moment al vieţii, la sentimentele sale.

Aşadar, la origine, jurnalul a fost un document confesiv, intim, fără finalitate literară. Treptat, însă, scriitorii sau personalităţi din diverse alte domenii, care şi-au asumat şi calitatea de diarişti, au ţinut jurnale, fiind conştienţi de faptul că acestea, la un moment dat, vor fi publicate, ceea ce a dus la o rafinare a mijloacelor de expresie şi la o mai mare atenţie la evenimentele consemnate.

Într-o posibilă istorie a jurnalelor, cele mai vechi par a fi celebrele “Makura no sashi” (“Notele de noptieră”) ale lui Sei Shonagon, o scriitoare japoneză şi damă de companie a împărătesei Teishi, de la începutul secolului al XI-lea, din epoca Heian (una dintre cele 14 subdiviziuni tradiţionale ale culturii japoneze). O parte a acestui jurnal a fost dezvăluită curţii imperiale din întâmplare şi s-a putut constata că Sei Shonagon avea veritabile calităţi scriitoriceşti, atunci când consemna “istorioare” de la Curte, ceea ce se mânca sau se bea, ceea ce îi plăcea sau detesta, cum au fost sărbătorile de peste an, ce lucruri îi făceau inima să bată mai tare sau o întristau, poezii compuse în diverse împrejurări, dictate de anumite stări de spirit etc.

Răspândite erau, în Orientul îndepărtat (China, Japonia), şi Jurnalele de călătorie, dar primul diarist, în sensul modern al cuvântului, a fost Samuel Pepys, secretar şi preşedinte în Marina Regală Britanică, din vremea regelui Carol al II-lea al Angliei. De asemenea, “Journal d’un bourgeois de Paris” (Jurnalul unui burghez din Paris), ţinut de un preot anonim, între 1409-1431, a devenit, în timp, o sursă interesantă de informaţii pentru atmosfera acelor vremuri.

În epoca modernă, jurnalul, ca tip de scriitură situată la graniţa dintre literar şi nonliterar, s-a impus prin numele unor scriitori precum: Andre Gide, Julien Green, Virginia Woolf, Frantz Kafka, Ernst Junger etc.

În cultura română, au scris jurnale, cu intenţia de a fi publicate (ceea ce s-a şi întâmplat): Titu Maiorescu (“Însemnări zilnice”), I. D. Sârbu (“Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”), Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu etc.

Mircea Eliade, care a valorificat forma de expresie diaristică şi în unele dintre romanele sale, sublinia că: “Un jurnal intim sporeşte atenţia. Scriind, vezi mai clar lumea din jurul tău şi îi uiţi mai anevoie culorile. Şi apoi, câtă bucurie să poţi izola acele „experienţe indistincte“ din care e alcătuită, în bună parte, viaţa oricărui om, ca să le poţi istovi toate înţelesurile, stăpânindu-le, memorizandu-le!… Mi se pare că un jurnal e şi mai realizat (ca gen literar) şi mai instructiv (pe plan etic, psihologic, istoric) dacă autorul înregistrează, în curgerea orelor, anumite imagini, situaţii, gânduri, dacă, aşa cum scriam cu alt prilej, salvează, „îngheţându-le“, fragmente de timp concret” (Mircea Eliade).

Un diarist poate să ţină şi un jurnal “intelectual”, filosofic, în care primează impresiile de lectură, meditaţiile pe diverse teme, consemnate în cronologie, după regulile acestui tip de scriere, publicate, de obicei, cu titlul de “Caiete”. Faimoase sunt, de exemplu: “Jurnale şi caiete de note”, ale lui Soren Kierkegaard, cunoscut filosof danez, “Livro do Desassossego” (“Cartea neliniştii”), a lui Bernardo Soares, scriitor portughez, “Caietele” lui Emil Cioran, ale lui Paul Valery etc.

În prezent, dat fiind accesul la Internet, un diarist poate opta pentru a-şi scrie jurnalul în mediul virtual, pe un “blog”, cuvânt provenit din structura englezească “web log” – “jurnal pe Internet”. Un blog conţine articole care au, de regulă, caracter personal, exprimă opinii în legătură cu subiecte în vogă sau de interes pentru blogger-ul respectiv, publicate periodic şi permanent actualizate, uneori însoţite de fotografii, videouri etc., şi pe marginea cărora vizitatorii pot face comentarii, ceea ce modifică sensul iniţial al unui jurnal intim. Desigur, blogurile pot avea şi scop comercial, nu numai acela de “jurnal personal” online, sau pot cuprinde, în cazul blogurilor de jurnalişti, reportaje, anchete, interviuri s.a.m.d.

Termenul “blog” a fost lansat în 1997, de către americanul Jorn Barger, care şi-a numit propriul site “Robot Wisdom Weblog”. Multă vreme a publicat aici, zilnic, mini-eseuri despre literatura lui James Joyce şi legătura cu inteligenţa artificială, despre istoria universală, artă, tehnologie etc. Nu lipsesc din postările sale referinţele autobiografice.

La ora actuală, în lume, sunt peste 160 de milioane de bloguri şi în jur de un milion de articole postate în fiecare zi. În 2012, numai în SUA erau circa 30 de milioane de bloguri, în timp ce, pe mapamond, în fiecare lună, apar aproximativ trei milioane de bloguri noi, în condiţiile în care, pe de altă parte, multe rămân inactive sau sunt abandonate de către diariştii virtuali.