Terra se misca si se schimba incontinuu. Deriva continentelor este, in prezent, un adevar argumentat stiintific. Placile tectonice se deplaseaza, ca intr-un puzzle perpetuu, cu 1-4 centimetri pe an si, pornind de la aceasta constatare, geologii pot sa creeze imagini despre cum va fi Pamantul peste cinci, zece, o suta de milioane de ani.
Cand, la inceputul secolului al XX-lea, astronomul si climatologul german Alfred Wegener a formulat teoria derivei continentelor, acesta a fost ridiculizat. Interesat de cercetarea polara ( a petrecut doi ani pe coasta nord-vestica a Groenlandei) si bazandu-se pe faptul ca fosile asemanatoare s-au gasit in diverse zone ale lumii, s-a gandit ca un asemenea fapt ar putea insemna ca, odata, in urma cu 200-300 milioane de ani, cele cinci continente au fost, de fapt, unite, intr-un urias Pangaea (“Intregul Pamant”), inconjurat de un imens ocean “Panthalassa”.
Dupa ce Pangaea s-a rupt, diversele parti s-au indepartat incet, pe straturile adanci, in milioane de ani. Aranjarea cutelor, suprapunerea unor parti se manifestau prin cutremure de pamant sau de mare. Alte dovezi in sprijinul teoriei sale se refereau la distributia particulara a lanturilor muntoase (dupa imaginea metaforica a marului ofilit, zbarcit), la similitudinea structurii geologice a regiunilor situate de o parte si de alta a Oceanului Atlantic, la climatul foarte diferit de cel de astazi. De exemplu, s-a constatat prezenta unor materiale aluvionare (pietris, bucati de stanca) specifice topirii ghetarilor, in Africa de Sud si in Australia.
In pofida reticentei manifestate in epoca fata de ideile sale, Wegener a publicat rezultatul cercetarilor pe care le-a facut, in 1912, in articolul “Deriva continentelor”, si in 1915, in lucrarea “Geneza continentelor si a oceanelor”. Singurul punct slab al teoriei lui Wegener este reprezentat de gasirea adevaratului motiv al derivei continentelor. Pentru ca, la vremea respectiva, nu se cunostea fenomenul de convectie a scoartei terestre (proces specific al dinamicii astenosferei, patura geologica aflata intre 70-150 kilometri si 600-700 kilometri in adancime), savantul german a pus deriva continentelor pe seama mareelor lunare (flux si reflux).
Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, noi cercetari au confirmat, in mare parte, ideile lui Wegener, completandu-le cu explicatia cea mai solida, pana la aceasta data, a motivului pentru care s-a produs deriva continentelor si anume curentii de convectie din adancul Terrei. Prin fisurile extinse, materia fierbinte iese cu presiune din mantaua de protectie (astenosfera) si se solidifica la suprafata, in mormane. Crusta pamantului aluneca de pe acestea si comprima platourile continentale (tectonica placilor).
Informatiile satelitare de astazi (GPS) si observarea cutremurelor de pamant permit calcularea vitezei miscarii placilor tectonice, astfel putandu-se construi reprezentari a ceea ce va fi Terra peste sute si milioane de ani.
Peste cinci milioane de ani
Oamenii de stiinta anticipeaza ca tendinta, in virtutea fenomenului de deriva a continentelor, este ca Europa sa se apropie de Africa. In cateva sute de ani, bazinul mediteraneean s-ar putea transforma intr-o zona arida, iar intr-un viitor si mai indepartat, calotele glaciare vor cobori spre ecuator si clima se va raci. Zona de nord a Europei ar putea deveni regiunea cea mai rece de pe glob, cu ghetari montani si cu o zona de tundra spre sud, iar America de Nord s-ar putea transforma intr-un imens desert rece si secetos, in care sa supravietuiasca numai reptilele. Marea Mediterana, minunata zona turistica, in prezent, va deveni, peste cinci milioane de ani, un imens desert sarat, inconjurat de munti. Padurea amazoniana ar putea fi inlocuita de o prerie arida, iar din impetuosul fluviu de astazi – Amazonul – ar putea ramane un firav fir de apa.
Peste o suta de milioane de ani
Cand aceasta era glaciara se va sfarsi (peste aproximativ 100 de milioane de ani), timp in care deriva continentelor nu inceteaza nici o clipa, cum nu a incetat nici de la nasterea Terrei, pana acum, climatul se va incalzi din nou. Topirea ghetarilor va creste nivelul marilor si al oceanelor (care vor acoperi trei sferturi din suprafata Terrei), acestea vor uda intinse teritorii si, in noua lume calda si umeda, viata va putea inflori in diverse forme. Antarctica va fi atunci o insula tropicala acoperita de paduri.
Peste doua sute de milioane de ani
Intr-un asemenea orizont de timp, Pangaea (“Pamantul intreg”) al lui Wegener va reaparea. Adica, s-ar putea reconfigura imaginea epocii paleozoice, cu un singur mare continent, inconjurat de imensul ocean planetar, o lume, probabil, a extremelor, din punct de vedere climatic, cu 50 de grade Celsius, pe timpul zilei si -30 de grade, noaptea. Cine isi poate imagina ce fel de viata s-ar putea dezvolta in asemenea conditii?
Ce face omul in tot acest timp?
Cand vine vorba de viitorul speciei umane (ca si cand aceasta nu ar fi direct legata de soarta Pamantului), opiniile oamenilor de stiinta devin, brusc, divergente. Unii mizeaza pe capacitatea exceptionala de adaptare a speciei, asa ca sunt optimisti, sustinand ca omul nu are cum sa piara, in timp ce, la extrema cealalta, se plaseaza teoriile catastrofice.
Este adevarat ca, la scara istoriei omenirii, omul s-a adaptat continuu si a evoluat. Marea problema, astazi, care poate fi observata de oricine, nu numai de oamenii de stiinta, este ca s-a schimbat ecuatia om-natura, in sensul ca, in orgoliul lui nemasurat, omul incearca (profitand si de exceptionalul avans tehnologic) sa adapteze mediul nevoilor sale si nu invers cum ar fi normal, daca stam sa ne gandim ca nu am venit fiecare, cu bucata noastra de Terra, de cine stie unde din Univers. Deriva continentelor isi urmeaza implacabil drumul. Intrebarea este daca nu cumva “deriva” omului (ignorarea sanatatii mediului, supraindustrializarea, supraexploatarea resurselor, poluarea, saracia si saracirea pamantului etc.) este cel mai mare pericol pentru viitorul mai apropiat sau mai indepartat al Planetei albastre.
