Dialectele şi graiurile, la modul general, sunt variante teritoriale ale unei limbi. Dialectul este o varietate a unei limbi mai veche decât graiurile, vorbindu-se într-un anumit spaţiu geografic, având anumite trăsături distincte, mai ales la nivel fonetic şi lexical, prin care se deosebeşte de alte ramificaţii teritoriale ale limbii respective, şi căreia i se subordonează graiurile.

Limba română este o limbă de origine latină, care s-a format de-a lungul unui complex proces de romanizare, care s-a desfăşurat, în principal, după cucerirea Daciei de către romani, acest proces fiind mai intens intre secolul I (după războaiele daco-romane din anii 101-102, 105-106) şi Retragerea aureliană, din anul 275, dar care a continuat si după această dată. Teritoriul de formare a limbii române a fost atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, şi s-a încheiat aproximativ în secolul al VII-lea, moment de la care se poate vorbi de existenţa poporului român şi a limbii române.

Dialectele si graiurile limbii romane
Dialectele si graiurile limbii romane

Limba română vorbită la nord şi la sud de Dunăre, între secolele al VII-lea şi al X-lea, avea un caracter unitar, motiv pentru care lingviştii au numit-o limba română comună.

Migraţia popoarelor, după secolul al X-lea, a dus la separarea populaţiei care vorbea limba română, de la sud de Dunăre, de cea din nord. Astfel au luat naştere dialectele.

Se consideră că limba română are patru dialecte: dialectul dacoromân (adică limba română vorbită la nord de Dunăre, pe teritoriul României de astăzi), dialectul aromân sau macedoromâna (vorbită de populaţia românească din anumite zone din nordul Greciei, în Macedonia, Albania şi Bulgaria), dialectul meglenoromân (într-o zonă la nord de Salonic, împărţită între Macedonia şi Grecia), şi dialectul istroromân (vorbit în câteva localităţi din Peninsula Istria, Croaţia).

Cele patru dialecte ale limbii române, cum este şi firesc, au trăsături lexicale şi gramaticale asemănătoare, dar cu sublinierea că dialectele de la sudul Dunării, fiind despărţite de secole de limba română de la nordul Dunării, sunt mai conservatoare, mai apropiate de ceea ce a însemnat limba română la începuturile ei. În plus, dialectele limbii române din sud nu au beneficiat de o cultură scrisă, iar în prezent sunt tot mai puţini vorbitori ai acestor dialecte.

De exemplu, potrivit unor statistici, dacă în secolul al XIX-lea trăiau în jur de 10 000 de istroromâni pe teritoriul de astăzi al Croaţiei, în prezent sunt mai puţin de o mie, în câteva sate. Meglenoromânii (cărora li se spune “machedoni” sau “vlaşi”, cum îi numesc popoarele din jur) mai sunt, în prezent, în jur de 8000, deşi o statistică este greu de făcut, de vreme ce nu sunt recunoscuţi ca populaţie românească. Denumirea de “machedoni”/”machidoni” nu trebuie confundată cu cea de “macedoneni”, care se referă la locuitorii Republicii Macedonia, indiferent de etnie.

Sursa: aroman.info
Sursa: aroman.info

Aromânii/armânii sau macedoromânii sunt mai numeroşi, în jur de 150 000 – 200 000. Şi ei îşi spun “machedoni”, iar în Macedonia, data de 23 mai este Ziua Naţională a aromânilor. În Albania, au fost recunoscuţi ca minoritate naţională, începând cu 2017, ca urmare a presiunilor UE, în vederea aderării Albaniei la blocul comunitar.

Un rol important în conservarea limbii şi a culturii aromânilor l-au avut şi presa şi cărţile în aromână, precum şi implicarea unor personalităţi în acest sens. De exemplu, Matida Caragiu Marioţeanu (născută într-o familie de aromâni), profesor la Universitatea din Bucureşti, sora marelui actor Toma Caragiu, a publicat “Stihuri aromâne”, în ediţie bilingvă – “Di nuntru şi-di nafoară – Stihuri armâneşti” / “Din-năuntru şi din afară”, “Poeme aromâne”, ediţie trilingvă, “Néuri. Zăpezi. Neiges” (13 poeme în aromână, în tălmăcirea în dacoromână şi franceză a autoarei), precum şi o carte despre “ Aromânii şi aromâna în conştiinta contemporană”.

Citește și:  Cum este corect – literar sau literal?

De asemenea, poetul aromân Ioan Cutova, în 1980, a publicat o ediţie bilingvă de 23 de poezii eminesciene. Iată cum sună, în aromână, prima strofă din “Luceafărul”: “Fu ţe nu-şi fu cîndu şi-adră./Fi tu pîrmith nă dată,/Di soie mare di-amiră/Nă feată paramişată” – “A fost odată ca-n poveşti,/A fost ca niciodată,/Din rude mari împărăteşti,/O prea frumoasă fată”.

Există şi o diasporă aromână, în Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Franţa, Germania, în această din urmă ţară funcţionând şi “Uniunea pentru cultura si limba aromână”.

Este uşor de observat că dialectele limbii române de la sud de Dunăre reprezintă o formă veche a limbii române, dacă am compara, de pildă, diverse structuri lingvistice. Iată cum sună cateva proverbe şi zicători în dialecte: “Baţi herlu pini-i caldu” (aromână ), “Bate fleru pară -i cad” (istroromână ) – “Bate fierul până -i cald”, “Caplu faţi, caplu tradi” (aromână), “Capu faţi, capu trazi” (meglenoromână) – “Capul face, capul trage), “După gustu lu at nu-ţ la mulere” (istroromână) – “După gustul altuia nu-ţi lua muiere”.

Meglenoromani din Grecia
Meglenoromani din Grecia

Dacă dialectele limbii române sunt variante teritoriale, conservatoare, desprinse cu secole în urmă din limba română comună, graiurile sunt variante ale limbii de bază subordonate dialectului (se mai numesc şi subdialecte) şi sunt caracteristice unor regiuni mai mici.

Graiurile limbii române sunt : graiul muntenesc, oltenesc, bănăţean, crişean, maramureşean, moldovenesc. Trebuie subliniat că, deşi mulţi vorbitori de limba română pomenesc şi de un grai “ardelenesc”, în studiile lingvistice nu există o astfel de delimitare, în Transilania de sud şi sud-vest vorbindu-se graiul bănăţean, în partea de vest a Transilvaniei, graiul crişean, iar în partea de nord, nord-vest, graiul maramureşean.

Diferenţele intre graiuri apar frecvent la nivel fonetic (în pronunţia unor cuvinte), la nivel gramatical (sintactic şi morfologic) şi lexical (cuvinte diferite pentru a denumi aceeaşi realitate), adică ceea ce numim regionalisme fonetice, morfologice, sintactice, lexicale. De exemplu, “frunce”/frunte (Banat), “gioc”/joc, “şeapa”/ceapă (Moldova), “deşte”/degete (Muntenia) sunt regionalisme fonetice. Harbuz, lubeniţă, păpuşoi, cucuruz, perje etc. sunt regionalisme lexicale. “O fost”, “o văzut” (Moldova, Maramureş), “am fostără” (Muntenia) sunt regionalisme morfologice, iar structuri precum “a mai păţit-o şi alţii” sunt regionalisme sintactice.

Graiul, ca noţiune lingvistică, nu este sinomin cu limbajul popular. Limbajul popular, care prezintă diverse abateri de la normele limbii literare şi care este unul preponderent oral (ca si graiurile), se realizează în diferite forme regionale, în vorbirea rurală sau urbană, în registrul familiar sau argotic. Trăsăturile limbajului popular sunt comune, aşadar, tuturor acestor varietăţi ale limbii, pe care le numim graiuri.

Graiul cu cele mai puţine particularităţi regionale este cel muntenesc, de aceea acesta a stat la baza limbii literare moderne, care s-a construit în timp, pe măsură ce au apărut gramaticile şi alte cărţi prin care s-au oferit norme lingvistice.

Un rol important în evoluţia limbii literare l-a avut, de pildă, prima traducere integrală în limba română a Bibliei – Biblia de la Bucureşti – din 1688, care s-a făcut în grai muntenesc, la vremea aceea neexistând o limbă română literară (normată).

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.