In mod cu totul neasteptat pentru lumea tumultoasa si, adesea, insensibila si rigida, in care traim, un mediu muzical aproape disparut isi face simtita prezenta incepand cu camerele de camin si pana la dormitoarele adolescentilor, si nu este vorba de CD-uri. Discurile de vinil, in special cele care definesc epoca de aur a rock-ului anilor ’60 si ’70, sunt din nou “cool” si “trendy”. Cativa dintre noii fani sunt reprezentati, asa cum era si de asteptat, de generatia nostalgica a celor nascuti in perioada de dupa cel de al Doilea Razboi Mondial si surprinzator, de catre exponenti ai generatiei iPod, care fie cumpara viniluri, fie le sterg de praf pe ale parintilor pentru a le incerca.
Precum revenirea neasteptata a tenisilor Puma si a tricourilor vintage, renasterea din propria cenusa a discurilor de vinil se datoreaza, in principal, aurei retro-rock cu care au fost invaluite de-a lungul vremurilor. Majoritatea ascultatorilor tineri au descoperit vinilurile cautand prin colectiile parintilor si indragostindu-se de sunetul cald, de o calitate superioara celui al CD-urilor, de copertile atent elaborate si de posibilitatea de a le asculta impreuna cu prietenii.
Istoria vinilurilor
Discurile de vinil folosesc un sant in spirala care porneste din marginea exterioara a discului si ajunge pana in centru si inapoi. Cand se realizeaza inregistrarea, sunetul face ca un dispozitiv special conceput sa vibreze la anumite frecvente. In momentul in care acul pick-up-ului este pozitionat in santurile speciale, acesta va vibra in aceeasi frecventa pentru a recrea sunetul care a fost inregistrat.
Primul astfel de disc a fost produs, in scopul comercializarii, de catre compania RCA Victor (RCA Records), inca din anii 1930. RCA (Radio Corporation of America) Victor era, la inceputul secolului al XX-lea una dintre cele mai cunoscute case de discuri americane. Vinilurile aveau un diamteru de 30 de centimetri si un numar de 33 de rotatii pe minut. Aceste viniluri redau un sunet superior discurilor din selac (o rasina naturala sau sintetica mult mai putin rezistenta decat vinilul). Din nefericire pentru perioada respectiva, discurile de vinil nu au devenit populare din cauza pretului foarte ridicat al aparatelor de redare a sunetului. Pe de alta parte, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, selacul a devenit din ce in ce mai greu de fabricat si de obtinut, motiv pentru care companiile de discuri (in special casa de discuri Columbia) nu au avut de ales si s-au reorientat catre vinil, cel mai popular disc fiind cel de 30 de centimetri in diametru, cu o viteza de 78 de rotatii pe minut si capacitatea de a stoca sase minute de sunet. Dupa terminarea razboiului, Columbia Records isi continua cercetarile pentru a dezvolta aparate capabile sa redea sunetul la un pret rezonabil. Ca raspuns la patrunderea Columbia Records pe piata discurilor de vinil, RCA Victor lanseaza un disc cu format scurt, cu 45 de rotatii pe minut, folosit pentru o singura melodie.
Sunetul stereo
Formatul traditional monoaural (acest format folosea un singur canal pentru inregistrare, captat prin intermediul unui singur microfon) este inlocuit, inca din 1957, de catre inregistrarile stereo. Inregistrarile aveau nevoie de patru canale diferite pentru a capta si reda sunetul din toate colturile incaperii. Chiar daca inregistrarile aveau o calitate superioara, nu au devenit niciodata un succes comercial, din cauza tipurilor foarte diferite de santuri si a incompatibilitatii lor cu aparatele de redare.
Declinul discurilor de vinil?
In anii ’80, cu trei ani inainte de anuntul companiilor de electronice, Sony si Philips, de a introduce primul CD (compact disk) pe piata muzicala, ascultatorii incep din ce in ce mai hotarat sa prezica decesul nefast al vinilului. Chiar daca, in acea perioada, multi pasionati considerau ca CD-urile sunt doar o extensie a tehnologiei de inregistrare, specialistii erau de parere ca aceasta noua tehnologie nu va face decat sa se transforme intr-o amenintare fata de utilizarea functionala a discurilor de vinil. Inainte de inventia compact discului, singura functie a unui vinil era aceea de a reda sunetul. Daca cineva isi dorea sa asculte noul cantec favorit sau un nou album muzical, acest disc era singurul care putea indeplini toate functiile. Compact discul ameninta utilitatea vinilului din cauza faptului ca cei interesati aveau acum la dispozitie o noua modalitate de a asculta muzica. Noile discuri produse de cei de la Sony si Philips erau mai durabile, mai de incredere si puteau fi folosite si in exterior. Pe masura ce CD-urile au fost promovate ca fiind noua etapa in evolutia discurilor, industria muzicala a fost fortata sa investeasca semnificativ in succesul tehnologiei care sta la baza unui compact disc, motiv pentru care foarte multe companii producatoare de discuri de vinil au fost fortate sa isi declare falimentul.
Chiar daca in ultimii zece ani, valoarea comerciala a vinilurilor a scazut considerabil, dat fiind pretul redus al compact discurilor, se presupune ca tocmai datorita raritatii acestora, pretul lor va creste. Artisti contemporani, ca Adele sau chiar Lady Gaga, isi scot albume pe vinil, pe langa cele pe CD, iar vanzarile cresc constant in fiecare an. Incepand cu 2005, numarul de discuri de vinil achizitionate anual s-a ridicat la aproximativ 4 milioane de dolari.
