Dragobetele, vechea sărbătoare derivată dintr-o serie de ritualuri precreştine, specifică folclorului românesc, este celebrată la data de 24 februarie. Multă vreme uitată, a fost redescoperită de români mai ales după anii 1990 şi a reintrat în conştiinţa colectivă ca o contrapondere (autohtonă) la “Valentine’s Day”/ “Ziua indrăgostiţilor” (14 februarie), împrumutată din tradiţiile occidentale.
Acesta este şi motivul pentru care s-a simţit nevoia revigorării acestei datini autohtone (mai ales în spaţiul orăşenesc) printr-o serie de campanii de presă, sub sloganul “De Dragobete iubește românește!”, deşi efectul a fost/ este mai degrabă unul cu accent comercial, fără preocuparea (sau prea puţin în acest sens) de a reactualiza mitul românesc al iubirii şi prin gesturile ritualice care-l însoţeau în timpurile vechi.
Dragobetele – originea sărbătorii şi câteva controverse lingvistice
Dragobetele, numit în diverse regiuni ale ţării “Rogobete”, “Bragobete”, “Bragovete”, “Vobritenia”, “Logodnicul păsărilor”, “Năvalnicul”, “Cap de primăvară”, “Sânt Ion de primăvară”, se asociază cu semnificaţii simbolice şi mitologice multiple.
Originea cuvântului este controversată în lumea lingviştilor. Cunoscutul filolog şi folclorist Lazăr Șăineanu şi, mai târziu, mulţi alţi lingvişti au emis ipoteza că “Dragobetele” este derivat dintr-un cuvânt de origine slavă – “dragu”/ sau “dragu-biti” (“a fi drag”), deşi unii etnologi (de exemplu, Marcel Lutic) susţin că sărbătoarea este mult mai veche decât influenţa slavă asupra limbii române şi sugerează că etimologia termenului “Dragobete” se află în limba dacă – “trago-pede” (“trago” însemnând “ţap”, iar “pede” – “picioare”).
Există şi opinii potrivit cărora “Dragobetele” ar fi un derivat de la denumirea unei sărbători creştine, care este consemnată în calendar la această dată (24 februarie), “Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” (“Sânt Ion de primăvară”) – în limba slavă, “Glavo-Obredenia” – aşa explicându-se şi varianta “Vobritenia” sau altele, adaptate, în vremea Evului Mediu – “Rogobete”, “Bragobete”, “Bragovete”.
Dragobetele – mituri şi semnificaţii
De-a lungul timpului, nenumărate legende s-au ţesut în jurul acestui personaj cu origine incertă, Dragobetele. I se mai spune, de exemplu, şi “Cap de primăvară”, pentru că, pe vremea dacilor, în această perioadă a anului, din apropierea “Zilelor Babei Dochia” (unele legende spun că Dragobetele era chiar fiul Babei Dochia), era celebrată renaşterea naturii, a luminii şi fertilităţii, oamenii bucurându-se de începutul unui nou ciclu al vieţii, plini de încredere şi speranţă.
Folcloristul Petru Caraman asociază Dragobetele cu un obicei foarte vechi, specific dacilor (tracilor nord-dunăreni) şi ilirilor – “Înfrăţirile” între băieţi, care se făceau într-un ritual care consta în “zgârierea unor cruci solare pe braţ”, devenind “fraţi de cruce”, şi “Însurăţirile” între fete (care deveneau “surate”), făcându-se în acelaşi timp jurământ de “sinceritate şi întrajutorare până la moarte”.
Dragobetele mai este numit, în tradiţia populară, şi “Logodnicul păsărilor”, pentru că, în această perioadă, păsările care nu pleacă toamna în ţările calde îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască sau să-şi caute cuib.
Dragobetele – simbol al iubirii
Romulus Vulcănescu, într-o lucrare fundamentală, intitulată “Mitologia română”, explică felul în care s-a făcut transferul de la o sărbătoare care celebra începutul primăverii, la o sărbătoare a iubirii: “Fiecare soi de animale sălbatice şi domestice îşi avea perioada rutului de primăvară. Ziua de 3 martie a fost ţinută mult timp de poporul român drept sărbătoarea tradiţională a “capului de primăvară”.
La această dată se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada rutului […] De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot simbolic şi la oameni, devenind astfel şi o sărbătoare a erotismului, a însurăţirii fetelor şi înfrăţirii băieţilor, a logodnelor. Făptura care personifică mitic logodna animalelor şi, prin extensiune, a fetelor şi băieţilor, este zânul Dragobete”.
În ziua de Dragobete, spune Romulus Vulcănescu, feciorii şi fetele, în haine de sărbătoare, se strângeau pe dealurile din apropierea satului lor, fetele pentru a culege flori de primăvară, iar feciorii pentru a aduna vreascuri pentru aprinderea focurilor ritualice de purificare. Coborau apoi în goană spre sat, iar fetele care erau sau se lăsau prinse erau sărutate, ca un fel de pecete pentru recunoaşterea logodnei pentru un an.
În gospodării, femeile aruncau hrană pentru păsări pe acoperişul caselor –grâu, orz, mei, secară, iar sacrificarea păsărilor de curte şi vânătoarea de animale sălbatice erau interzise în această zi, pentru ca “rostul împerecherilor” să nu se tulbure.
“Năvalnicul” – „june frumos și nemuritor”
Alte legende atribuie personajului mitic, Dragobetele, numele “Năvalnicul”, descriindu-l ca pe un tânăr frumos, aprig, impetuos, fiinţă fantastică, asemănător “Zburătorului”, care provoca fetelor fiorii primei iubiri – “ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi […] Când se întâmpla ca Năvalnic, flăcăul, să intre undeva, în vreun sat, toate cărările se încurcau pentru fetele frumoase şi toată partea femeiască umbla buimacă şi nu-şi mai putea ţine firea” (Simion Florea Marian, “Sărbătorile la români”).
Legendele mai spun că, de la numele acestui personaj fantastic, vine şi denumirea plantei de leac şi utilizată şi în descântecele de dragoste (“năvalnicul” sau “limba cerbului”), Maica Domnului transformându-l pe tânăr în această “buruiană de dragoste”, care rămâne verde şi iarna, sub zăpadă, ca pedeapsă că acesta tulbura inimile şi sufletele femeilor.
Sărbătoare specifică folclorului românesc
Dragobetele este o sărbătoare specifică folclorului românesc, dar tradiții similare, care celebrează iubirea și venirea primăverii, există și la alte popoare din sud-estul Europei, în special în Balcani.
În Bulgaria, sărbătoarea “Trifon Zarezan” (14 februarie), deşi este cunoscută mai mult ca “Ziua viticultorilor”, în unele regiuni din Bulgaria are și o componentă legată de dragoste şi de schimbarea anotimpurilor, fiind considerată o alternativă la “Valentine’s Day”.
Albania și Macedonia de Nord, există tradiții de primăvară care implică ritualuri de curățare și purificare, unele dintre ele având legături cu dragostea și căsătoria.
În Serbia, deşi nu există o sărbătoare similară cu Dragobetele, sunt păstrate tradiții legate de venirea primăverii, cu ritualuri de dragoste.
În Grecia, se mai păstrează încă amintirea unui festival antic, “Anthesteria”, o sărbătoare dedicată renașterii naturii și lui Dionysos, care avea și elemente referitoare la dragoste și uniune, un loc central ocupându-l nunta ritualică a lui Tezeu şi a Ariadnei.
Este evident că, dacă avem în vedere tradiţiile ancestrale legate de celebrarea dragostei, Dragobetele se caracterizează printr-o mare bogăţie de semnificaţii şi simboluri, celebrând de mii de ani sentimentul care animă întreaga fire în prag de primăvară şi care dă specificitate culturii noastre populare.
