Zilele Babei Dochia, alături de alte obiceiuri şi tradiţii autohtone sau prezente şi în alte spaţii geografice – Sărbătoarea Mărţişorului (specifică ţărilor din sud-estul Europei), “Focul viu”, Mucenicii, “Legarea grânelor”, “Sărbătoarea cucilor” etc. – marchează începutul lunii martie, amintind de vremea începuturilor, când s-au născut şi miturile, în acest caz acele legende/mituri care relatează confruntarea perpetuă dintre iarnă şi primăvară, dintre întuneric şi lumină.
Repere mitologice pentru Zilele Babei Dochia
În spaţiul românesc, începutul lunii martie este marcat de Zilele Babei Dochia, personaj legendar, care simbolizează “nerăbdarea” lumii în aşteptarea primăverii, de unde şi explicaţia pentru faptul că vremea este, la acest moment, capricioasă, acum se dă bătălia finală între “întunericul” iernii şi triumful Soarelui.
Diferitele legende autohtone sau balcanice explică numele Babei Dochia prin legătura cu vechea Dacie (Dacia/Dochia) sau cu “Eudoxia” (Evdokia, în bulgară), martira Bizanţului, pomenită la 1 Martie.
Varianta mitologică cea mai cunoscută, din folclorul românesc, despre Zilele Babei Dochia, spune că Dochia i-a cerut fiicei sale vitrege, la sfârşitul lui februarie, să culeagă fragi din pădure. Numai cu ajutorul Sfintei Vineri a reuşit tânăra să se întoarcă acasă cu fragi, la vremea la care iarna şi frigul încă nu trecuseră.
Văzând fragii, Baba Dochia a crezut ca primăvara a venit şi a pornit cu turmele de capre şi de oi în transhumanţă. Totuşi a luat cu ea nouă cojoace, pe care le-a dezbrăcat pe rând. Gerul a venit însă din nou într-a noua zi, Dochia şi animalele sale transformându-se în stane de piatră.
Alte variante spun că fiica vitregă (Măriuţa, la români, sau Penda, la bulgari) ar fi fost trimisă să spele la râu un cojoc foarte murdar. Râul era departe, iar fata nu se putea întoarce decât cu cojocul bine spălat, albit şi uscat. Văzând-o plângând, un tânăr pe nume Mărţişor (la bulgari, Pizho) i-a dăruit o floare fermecată, cu petale roşii şi albe, cu ajutorul căreia a albit cojocul.
Îndeplinind această muncă, fata s-a întors acasă cu florile în păr şi cojocul spălat, iar Baba Dochia a crezut ca primăvara a venit. Urmarea este similară celei din prima variantă – pornirea în transhumanţă şi transformarea în stană de piatră.
Obiceiuri si traditii de inceput de primăvară
Peste timp, în mentalul colectiv, s-a păstrat amintirea unor astfel de mituri, suprapusă peste realitatea începutului capricios de primăvară, născându-se şi alte obiceiuri şi superstiţii, fără ca oamenii să-şi mai pună, astăzi, problema originii lor.
În cele mai multe părţi ale ţării, se consideră că Zilele Babei Dochia durează nouă zile (cât cele nouă cojoace), nouă fiind şi o cifră cu semnificaţii magice în vechiul calendar lunar utilizat în timpurile vechi pe acest teritoriu. Cercetările folclorice au pus în evidenţă şi faptul că, in folclorul nostru, fiecare dintre cele nouă babe poartă un nume, în funcţie de ziua din săptămână în care cad: Lunica, Martica, Marcuriana, Joița, Virița, Sitița și Domnica.
Mai există obiceiul, in virtutea tradiției, ca fiecare, la inceptul lui martie, să-şi aleagă o “babă”, pentru a afla cum îi va merge tot anul, în funcţie de vremea din acea zi. “Baba” se poate alege luând ca reper ziua de naştere sau la întâmplare.
Zilele Babei Dochia mai coincid şi cu alte tradiţii şi sărbători. Ultima zi a Babelor este şi o mare sărbătoare creştină – Sfinţii 40 Mucenici de la Sevastia – când îşi serbează ziua cei al căror nume nu au patron printre sfinţii din calendar.
Tot de 9 martie, ultima dintre Zilele Babei Dochia, se leagă şi tradiţia “Focului viu”, un ritual pentru începutul de an agrar, când se dă foc vreascurilor de prin grădini, pentru a se “sprijini” si “incuraja” Soarele, care dă bătălia finală cu iarna.
Fie că este vorba de Zilele Babei Dochia, de Mărţişor (care este tot un mit de întemeiere, cum spun legendele care explică firul alb-rosu al mărţişorului ca fiind sângle dacilor de Sarmisegetuza, scurs pe albul zăpezii), fie că este luna zeului roman, Mars, al războiului, dar şi al muncilor agricole şi al renaşterii naturii, sau “Gemănar” (Incolţitorul), cum explică alte legende româneşti, această perioadă a anului este prilej de bucurie, de întâmpinare a unui nou ciclu natural, de renaştere şi în plan spiritual.
