Dreptul la vot şi puterea acestuia. Fii tu cel care decizi viitorul României şi pe al tău!

Dreptul la vot, de la începuturile acestuia şi până în epoca actuală, este un act civic fundamental, un semn că democraţia funcţionează, că cetăţeanul, prin opţiunea sa, poate să influenţeze şi chiar să decidă în privinţa drumului pe care să-l urmeze ţara, implicit destinul său.

Se spune adesea că istoria o fac personalităţile, adică cei care au condus, în funcţie de epocă, ţări, imperii politice sau comerciale, cei care, prin gândirea şi deciziile lor, au determinat vieţile oamenilor din timpul lor şi chiar pe ale urmaşilor. Unde au fost şi ce au făcut în tot acest timp oamenii obişnuiţi? Există nenumărate dovezi că puterea cetăţenilor anonimi nu este nici recentă, nici un fapt ieşit din comun, că niciun regim care nu respectă voinţa poporului nu poate să-şi exercite autoritatea pe termen lung.

Pentru ca dreptul la vot să nu rămână, astăzi, doar un concept vehiculat în discursuri electorale, ci să aibă greutate, semnificaţie şi efect, este nevoie de exerciţiul continuu al democraţiei, de educaţie civică, de cultură, de raţionalitate, de asumare a opţiunilor individuale, pe baza informării, cunoaşterii şi conştientizării realităţilor existente şi a celor posibile.

Viitorul unei ţări este ceva ce poate fi gândit, imaginat, analizat, construit şi pentru acest fapt este nevoie de inteligenţa oamenilor obişnuiţi şi a celor pe care îi votăm, pentru ca o ţară să progreseze, afirmându-şi valorile morale, sociale, culturale, politice etc. Viitorul nu este ceva ce se va întâmpla sub semnul fatalităţii, este ceea ce oamenii vor decide să facă, după cum sublinia Gaston Bachelard, unul dintre filosofii şi epistemologii importanţi ai secolului al XX-lea.

Scopul votului, dintr-un punct de vedere obiectiv, nu înseamnă neapărat victoria cu orice preţ a celor pe care cineva îi susţine, ci este acela ca cetăţeanul, în funcţie de interesele lui, să fie reprezentat în structurile puterii (ale ţării căreia îi aparţine sau în cele europene, ca în cazul alegerilor europarlamentare), adică acolo unde sunt luate decizii care influenţează direct viaţa de fiecare zi.

Orice societate este o structură eterogenă, avem aspiraţii diferite, ne mulţumesc/nemulţumesc lucruri diferite, unii sunt preocupaţi mai mult, de exemplu, de piaţa muncii, de economie, afaceri, alţii de educaţie, asistenţă socială, justiţie etc.

Indiferent de priorităţi, este important ca atunci când interesele si scopurile fiecăruia pot fi reprezentate (cel puţin teoretic) de către cei aleşi, să se exercite dreptul la vot. Dacă cel votat se dovedeşte a fi nepotrivit, incapabil, dacă dezamăgeşte, dacă nu are activitatea aşteptată, în democraţie de aceea au loc alegeri la anumite intervale de timp, pentru ca, în funcţie de propriile evaluări, cetăţeanul să poată decide din nou.

Dreptul la vot – de la democraţia ateniană, la cea contemporană

Democraţia, alegerile şi dreptul la vot, parlamentarismul, adică valorile pe care le invocă astăzi o mulţime de ţări şi pentru care altele încă mai luptă ca să acceadă la ele, nu au apărut spontan. Timp de secole, începând cu Grecia şi Roma antică, traversând Evul Mediu, Secolul Luminilor, Revoluţia Franceză, parlamentarismul britanic etc., democraţia a parcurs un drum lung şi dificil, care a presupus războaie, revoluţii, sacrificii, până a devenit ceea ce înseamnă astăzi.

Primele forme ale unui regim politic democratic (“demos” – “popor”, “kratos” – “putere”, “puterea poporului”) au apărut în antichitatea ateniană. În Atena antică erau consideraţi “cetăţeni” (aproximativ 10% din populaţie) oamenii liberi, născuţi din părinţi atenieni, fără a fi incluşi în această categorie străinii, sclavii, femeile şi copiii.

Pentru ca în Atena să funcţioneze, la vremea aceea, un sistem democratic, a fost nevoie de timp, în vederea consolidării unei astfel de structuri sociale si politice inedite în lumea greacă de atunci. Regimul politic atenian era o democraţie directă, adică cetăţenii puteau participa direct la luarea deciziilor de ordin public, precum ridicarea unui templu, nivelul impozitelor, declararea unui război etc. Înalţii magistraţi militari şi financiari erau aleşi prin vot, prin ridicare de mână sau chiar cu buletine de vot.

Pericle a fost una dintre figurile de seamă ale democraţiei ateniene, reales ca strateg militar timp de 15 ani consecutiv. (443 i.Hr.-429 i. Hr.), ceea ce i-a permis să influenţeze în mod major viaţa publică a cetăţii.

Magistraţii primeau o indemnizaţie pentru activitatea desfăsurată în interesul cetăţii şi, în acelaşi timp, trebuiau să dea seama de deciziile lor în faţa poporului, iar când aceste decizii se dovedeau a fi nepotrivite, pedepsele erau extrem de severe, implicând chiar posibilitatea pedepsei capitale, atunci când, de exemplu, o bătălie aducea prejudicii grave comunităţii.

În Roma antică, în secolul al V-lea i.Hr., regalitatea a fost abolită în favoarea Republicii (în latină. “res publica” însemnând “lucruri publice”). În timpul împăratului Caracalla, spre deosebire de atenieni, s-a acordat cetăţenie romană tuturor oamenilor liberi din Imperiu, nu numai celor născuţi la Roma. Chiar dacă cetăţenii nu puteau participa direct la luarea deciziilor, ca în Atena, totuşi instituţiile romane (Adunările populare şi Senatul) au asigurat funcţionarea unui regim democratic.

Ulterior, după secole în care democraţia a intrat într-un con de umbră, cedând locul unor regimuri politice autocrate, prin semnarea, în Anglia, a documentului Magna Carta Libertatum , în 1215, puterea regelui a fost limitată, pentru a se elimina abuzurile şi pentru a se garanta un număr de drepturi pentru cetăţeni. De asemenea, prin “Habeas Corpus”, se dădea dreptul oricărei persoane de a reclama o arestare/o detenţie sau orice alt fel de act considerat a fi ilegal, pentru a i se face dreptate.

În secolul al XVII-lea, convenţia “Bill of Rights” limitează puterea regelui şi dă mai multă putere Parlamentului, propunându-se, în Anglia, monarhia parlamentară, un moment decisiv în istorie.

Secolul al XVIII-lea, odată cu Iluminismul, curent cultural care a încurajat progresul în toate domeniile, a adus contribuţii esenţiale în democratizarea vieţii publice, prin “monarhia luminată” (monarhul să poată fi ales sau înlăturat prin voinţa poporului) şi “dreptul natural” (toţi oamenii se nasc egali şi niciunul nu primeşte la naştere dreptul de a fi stăpânul altuia).

Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, din 4 iulie 1776, ratificată de un comitet prezidat de Thomas Jefferson, reprezintă un pas uriaş în consolidarea democraţiei, un reper pentru istoria universală. Bazată pe ideile Iluminismului, aceasta afirmă categoric drepturile inalienabile ale omului (dreptul la viaţă, la libertate, la fericire), suveranitatea poporului şi necesitatea “contractului social”, separarea puterilor în stat, alegeri bazate pe voinţa poporului, libertatea de expresie, libertatea presei, a religiei, dreptul oricărui cetăţean de a beneficia de actul de justiţie, fără niciun arbitrariu.

Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, din 26 august 1789, redactată la începutul Revoluţiei Franceze, afirma drepturile şi libertăţile de care trebuie să beneficieze fiecare om, încă de la naştere, şi este şi astăzi un reper pentru sistemele juridice, politice şi sociale ale unei democraţii.

Secolul al XIX-lea, prin Revoluţia de la 1848, care a cuprins întreaga Europă, mişcare cunoscută şi sub denumirea de “Primăvara popoarelor”, a dat nu numai semnalul deşteptării conştiinţei naţionale, dar a readus în atenţie idealurile de libertate, democraţie şi dreptul la autodeterminare, monarhiile europene cedând tot mai mult teren instituţiilor în care poporul avea rol de decizie.

Nenumărate alte momente din istorie au contribuit la cucerirea şi recunoaşterea drepturilor umane fireşti, confiscate, de-a lungul veacurilor, de diverse forme de exercitare a puterii. Este important să conştientizăm că, dacă trăim astăzi într-o societate democratică, a fost nevoie de mii de ani de istorie, de sacrificiul unor generaţii, de voinţă şi de raţionalitate, de personalităţi responsabile în faţa lumii şi a poporului pe care l-au reprezentat. Celebrul adagiu al lui Francesco Goya – “Somnul raţiunii naşte monştri” – se poate aplica şi la scara istoriei, nu numai la nivel individual.

Momente din istorie când un singur vot a fost decisiv

Dacă, la modul teoretic, dreptul la vot pare, mai degrabă şi mai ales la noi, o temă de campanie electorală, sunt situaţii, în istoria lumii, care arată că un singur vot poate schimba, în mod major, în bine sau în rău, o realitate, chiar soarta unei ţări. Iată câteva exemple:

• Regele Carol I al Angliei, Scoţiei şi Irlandei, care s-a aflat la putere 24 de ani (1625-1649), luptând permanent cu Parlamentul care încerca să-i limiteze drepturile de conducător absolut, acuzat de trădare în urma unui război civil englez, a fost condamnat la moarte şi executat. După moartea sa, monarhia a fost înlocuită cu Republica, fără ca aceasta să dureze însă mult timp. Un singur vot a lipsit pentru ca regele Carol I să scape de un astfel de sfârşit.
• În 1776, engleza a fost declarată ca limba oficială în America, şi nu germana, cu un singur vot diferenţă.
• În 1877, republicanul Rutherford B. Hayes a devenit al 19-lea preşedinte al SUA, la diferenţă de un singur vot faţă de contracandidatul sau, Samuel Jones Tilden.
• În Franţa, în 1876, lichidarea monarhiei şi instituirea Republicii s-au făcut, de asemenea, la o diferenţă de un vot.
• În 1923, Adolf Hitler, cu un singur vot diferenţă a preluat conducerea Partidului Nazist, iar consecinţele acestui fapt asupra istoriei au fost devastatoare.
• În istoria mai recentă, în noiembrie 2017, în SUA, în statul Virginia, democrata Shelly Simonds a fost aleasă în Parlamentul local cu un singur vot în plus faţă de contracandidatul sau, republicanul David Yancy, mai exact 11 608 voturi, faţă de 11 607 voturi. Urmarea a fost că, în Camera Reprezentanţilor, din Virginia, democraţii şi republicanii s-au aflat la egalitate – 50 la 50. Cu această ocazie, un alt democrat, şi el ales în Parlament, nu a ratat ocazia de a aminti public oricărui cetăţean: “Nu uita niciodată în ce măsură votul tău contează!”. Este un fel de a afirma deschis democraţia şi valorile ei.
• În octombrie 2018, chiar dacă nu la diferenţă de un singur vot, dar cu un scor foarte strâns, în cea mai mare ţară din America Latină, Brazilia, s-a produs o schimbare majoră odată cu alegerea ca preşedinte a unui candidat de extremă-dreapta, care a promis reformarea din temelii a ţării, Jair Bolsonaro. Acesta a câştigat alegerile în faţa adversarului său politic de stânga, Fernando Haddad, cu 55,13% dintre voturi, ceea ce înseamnă 58 de milioane de voturi exprimate, contra 45 de milioane de voturi ale lui Haddad.

Dreptul la vot – de ce exercitarea acestui drept este importantă?

Fie că este vorba de alegerile europarlamentare, care anul acesta, în 2019, vor avea loc în România la data de 26 mai, sau în alte împrejurări, legate de alegerile pentru structurile interne ale ţării, a vota înseamnă:

• a-ţi exprima opinia cu privire la problemele şi deciziile care influenţează viaţa ta;
• a contribui la buna organizare şi funcţionare a societăţii;
• a spori şansele celor despre care crezi că iti vor apăra interesele şi preocupările;
• să-ţi exprimi punctul de vedere despre cum sunt administrate programele şi fondurile colective;
• să contribui la vitalitatea democraţiei;
• în mod specific, pentru alegerile europarlamentare, dreptul la vot şi exercitarea acestuia sunt esenţiale, pentru ca, în Parlamentul European, să ajungă cei despre care fiecare crede că reprezintă cel mai bine ţara şi interesele ei; în plus, orice vot poate înclina balanţa în privinţa politicilor UE în următoarea sesiune parlamentară, fapte care au legătură directă cu ceea ce se întâmplă în interiorul ţării.

A nu exercita dreptul la vot înseamnă:

• a-i lăsa pe alţii să decidă în locul tău;
• a da putere celor care merg la vot, chiar dacă părerea acestora nu corespunde opţiunilor tale; dacă, de pildă, 30% dintre cetăţeni votează, înseamnă că o minoritate decide pentru tot restul populaţiei;
• să fie alese persoane care nu corespund intereselor tale;
• să renunţi la un drept pentru care alţi oameni, în lume, duc încă lupte înverşunate;
• a lăsa la latitudinea celorlalţi să decidă în ce direcţie vor merge finanţele publice, pentru că orice vot are şi o valoare financiară.

  

Absenteismul la vot este una dintre marile probleme cu care se confruntă democraţia contemporană, atât în România, cât şi în alte ţări. Una dintre cauze, la noi, este aceea că mare parte a populaţiei se declară nemulţumită de clasa politică, indiferent de orientarea acesteia, iar absenţa la vot ar fi un gest de frondă faţă de o realitate dezamăgitoare.

O altă “capcană” sau alt semn că alegătorii nu cred în puterea lor de a decide ceva este votul de blam – persoane care merg la vot, dar, tot în semn de protest faţă de orice alegere, cu motivaţia “merg la vot, dar nu am cu cine vota”, lasă buletinul de vot neştampilat. Americanii, cu un exerciţiu al democraţiei mult mai îndelungat şi mai performant ca al nostru, obişnuiesc să spună “Choose or lose”, ceea ce este valabil şi pentru viaţă, în general.

Suntem acum în pragul alegerilor europarlamentare. Toate ţările Uniunii Europene îşi trimit reprezentanţi aleşi prin vot universal direct în Parlamentul European. În funcţie de ceea ce votăm se conturează direcţia politică a acestei instituţii şi, prin urmare, politicile care vor marca următoarea legislatură şi care au legătură cu interesele şi aspiraţiile fiecărei ţări în parte şi cu ale cetăţeanului, prin proiectele, programele, resursele financiare de care putem beneficia.

România va fi reprezentată în Parlamentul European de 32 de europarlamentari. Dreptul la vot este garantat prin lege, iar participarea/neparticiparea la vot este dictată de conştiinţa fiecăruia, ca şi felul în care votează, expresie a libertăţii de care beneficiem.

Când un număr mare de cetăţeni merg la vot sunt şanse mai mari să se cristalizeze un drum viabil pentru ţară şi, implicit, pentru fiecare dintre noi. Fii tu cel care decizi viitorul României şi pe al tău!