Anul trecut, în aprilie, mi-am îndeplinit, în sfârşit, dorinţa de a vedea Florenţa şi de a gusta din frumuseţea Toscanei, una dintre cele mai pitoreşti regiuni din Italia. Probabil că am pornit la drum cu aşteptări prea mari legate de acest oraş, pentru că nu m-a impresionat foarte tare. Da, a fost frumos, însă nici pe departe atât de fabulos pe cât e descris. Dacă Florenţa nu m-a dat pe spate, ei bine, Siena s-a revanşat şi m-a făcut să-mi amintesc de ce m-am îndrăgostit de Italia.

Însă astăzi nu vreau să vă povestesc despre Florenţa sau Siena, ci despre o mică localitate din Toscana pe care am vizitat-o într-o zi foarte călduroasă, condimentată cu peripeţii şi decizii luate pe moment, însă care s-a dovedit a fi, până la urmă, extrem de plăcută.

Într-o dimineaţă caldă, în timp ce mă plimbam pe străduţele înguste din Siena, m-am hotărât brusc că vreau să vizitez o localitate din împrejurimi. Aşadar, după un mic dejun frugal, m-am îndreptat direct spre gară, unde am analizat cu atenţie panoul de plecări şi sosiri. Nu aveam nimic concret în minte, aşa că m-am orientat după informaţiile de la faţa locului şi am tras concluzia că aş putea să merg în Montepulciano, căci păreau să fie multe trenuri spre acea direcţie. Zis şi făcut.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Am cumpărat bilet, apoi m-am postat pe peron în aşteptarea trenului cu pricina. Cum acesta dădea semne de întârziere, m-am mai plimbat un pic prin gară şi am descoperit un centru de informare turistică. Intrând, am dat peste un nene simpatic şi câţiva tineri ce păreau studenţi în practică. Mi-au zâmbit, le-am spus unde merg şi că-mi doresc să ştiu ce aş putea vizita pe-acolo. Nenea s-a uitat cu ochi mari la mine, apoi a clătinat încet din cap şi m-a anunţat că nu am făcut o alegere tocmai fericită. Asta pentru că gara din Montepulciano se află cam la 10 kilometri de oraşul vechi, iar între cele două circulă doar un autobuz cu program…hai să-i zicem flexibil. Mi-a recomandat să mă îndrept spre un autobuz şi să-mi reconsider un pic traseul. Un pic bulversată de cele auzite, am mulţumit şi am ieşit. Ce să fac, ce să fac? Să renunţ la planurile mele sau să-i dau înainte? Am ales a doua variantă, aşa că m-am suit în trenul de Montepulciano şi am pornit la drum cu încredere.

Ajunsă la destinaţie, m-am dat jos din tren şi mi-am dat seama că mă aflu (aproape) în mijlocul pustietăţii. În jur, gara şi câteva clădiri răzleţe, iar, în rest, căldură şi câmpuri arse de soare. Nici urmă de vreun oraş. Am întrebat pe cineva în ce parte este cetatea şi am pornit-o la drum pe marginea şoselei. Am mers ce-am mers, dar în continuare nu se zărea nimic. Nu mai spun că nu-mi luasem nici apă şi nici mâncare la mine, iar soarele începuse să ardă cu îndârjire, pentru că era după ora prânzului. De şapcă sau cremă de protecţie solară nici nu putea fi vorba… Cine s-ar fi gândit că în aprilie poate fi atât de cald? Cum şoseaua părea că se complică în meandre inutile, am zis să scurtez drumul şi am luat-o mai pe de-a dreptul, printre vii, pe o potecă micuţă. Trecuseră deja mai bine de două ore de când eram pe drum şi începusem să mă simt ca în documentarele de pe Discovery despre rătăciţii prin locuri pustii, salvaţi de la moarte în ultimul moment. Eram atât de obosită, că nici poze n-am făcut. Începeam să am dubii că merg în direcţia bună, pentru că, în continuare, nu se vedea cetatea. Într-un final, m-am reîntors pe drumul de lângă şosea, unde, minune!, am dat peste un restaurant. Însă bineînţeles că era închis, doar trecuse de ora mesei, iar restaurantele din Italia respectă la sânge programul de…pauză. Am bătut în geam şi am dat peste un bucătar de treabă care mi-a spus că nu e nimic gata de servit, dar îmi poate face nişte sanvişuri ad hoc, cu prosciutto şi brânză. Nu-s deloc amatoare de sendvişuri, dar îmi era atât de foame, încât mi s-a părut că am avut parte de cea mai bună mâncare.

Cu forţe proaspete, am ajuns, într-un final, la Montepulciano, micul orăşel aflat în vârf de deal, înconjurat de ziduri vechi de piatră. La ora la care am ajuns eu, fiind amiază, era linişte peste tot, puţini turişti încumetându-se la o plimbare pe-o aşa căldură. Citisem despre Montepulciano că are multe palate renascentiste, biserici vechi şi piaţete cochete, dar şi panorame superbe asupra împrejurimilor, respectiv Val d’Orcia şi Val di Chiana care îl înconjoară, aşa că am pornit în căutarea lor.

Citește și:  Sicilia: căldură mare şi o plimbare cu barca în Siracusa (2)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Magazinele cu suvenire şi preparate tradiţionale se înşirau cuminţi la strada principală, însă erau atât de bine integrate în peisaj, încât nu le-am simţit ca pe un element intruziv sau kitsch. Montepulciano păstrează atmosfera de altădată nealterată de culori sau lumini ţipătoare, astfel că străduţele pietruite care şerpuiesc printre casele bătrâne sunt pline de melancolia trecutului. Cu toate astea, din când în când, trebuie să te lipeşti de pereţii clădirilor pentru a face loc autobuzului sau vreunei maşini. Mi-au păcut mult casele îngrijite, cu plante şi vegetaţie, şi acele cotloane înguste care nu ştii niciodată ce surpriză îţi rezervă, dacă păşeşti prin ele.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Majoritatea clădirilor din centrul istoric al oraşului datează din perioada renascentistă (secolele al XIV-lea – al XVI-lea), când Montepulciano a înflorit sub stăpânirea familiei Medici. Cetatea este bogată în comori arhitecturale care se aliniază modeste de-a lungul străzilor, de biserici şi palate vechi de secole. Trecând, din întâmplare, pe lângă turnul cu ceas sau Torre dell’Orologio, am descoperit în vârf un personaj cel puţin ciudat – Pulcinella.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Piaţa principală a oraşului, Piazza Grande, era pustie, iar clădirile păreau adormite de sute de ani, mângâiate de lumina soarelui. Piazza este delimitată de Palazzo Comunale, având o arhitectură similară cu Palazzo della Signoria din Florenţa, Il Duomo (catedrala Santa Maria Assunta), Palazzo Tarugi şi Palazzo Contucci.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Montepulciano este celebru pentru vinurile produse în această zonă, iar multe dintre palate au pivniţe vaste, care pot fi vizitate gratuit. Cele mai celebre sunt Cantine del Redi, Cantine Il Pulcino şi Cantine Contini. Am vizitat una dintre ele, dar interiorul umed şi friguros m-a făcut să ies destul de repede, plus că la cum era atmosfera, m-aş fi aşteptat ca în orice moment să apară vreun schelet dintr-un colţ întunecat. Îmi plac vinurile, însă nu mă pricep la detalii, sunt amatoare în domeniu. Cu toate astea, am înţeles că cel mai faimos este vinul roşu numit Nobile di Montepulciano, obţinut din strugurii Montepulciano, apreciat în întreaga Italie şi peste hotare. Oricum, cei care îşi doresc să testeze vinuri toscane au de unde alege, pentru că, peste tot în cetate, sunt localuri cu degustări gratuite şi wine bar-uri.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Se pare că se poate urca în turnul din Palazzo Comunale, de unde e o panoramă cuprinzătoare asupra văilor din jur, însă nu am avut inspiraţia de moment să întreb la faţa locului ce şi cum. M-am mulţumit, în schimb, să admir câmpurile înverzite ale Toscanei de pe o terasă simplă, un fel de parcare, de unde am avut o privelişte încântătoare. Cât vezi cu ochii, peisajul se întinde armonios, punctat din loc în loc de chiparoşi mândri. Te simţi, pur şi simplu, liber şi fericit.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

M-aş mai fi plimbat multă vreme prin Montepulciano, admirând case şi străzi, însă nu mi-aş fi dorit să mă trezesc că pierd trenul spre Siena, mai ales că trebuia să găsesc şi autobuzul ăla scump la vedere care să mă ducă la gară. Am rămas uimită de cât de prietenos şi bine organizat este Biroul de informaţii pentru turişti din cetate, chiar mai profi decât cel din Siena. Doamna de acolo mi-a explicat clar cum să ajung la staţia de autobuze, iar cu ocazia asta am cumpărat şi bilet pentru trenul de întoarcere, ca să nu mai pierd vremea la gară. De data asta, am nimerit autobuzul şi deşi nu s-a înghesuit niciun alt călător, a plecat totuşi la ora anunţată. Am ajuns foarte repede la gară, aşa că restul timpului până să vină trenul l-am umplut cu o mică plimbare prin “cartierul” din zonă, pe care bineînţeles că nu-l observasem la venire. M-am bucurat de această descoperire şi m-am simţit mai relaxată, mai ales că atmosfera era foarte plăcută: un pâlc de căsuţe liniştite, curţi generoase şi musai câte o fântână.

Într-un final, a venit şi trenul, m-am urcat în grabă şi m-am trântit obosită pe o banchetă. După ce s-a pus în mişcare, am avut o revelaţie: uitasem să validez biletele la aparatul de pe peron, aşa cum e regula în Italia… Din fericire, controlorii se pare că aveau altă treabă, pentru că nu m-a întrebat nimeni de sănătate, aşa că am ajuns cu bine la Siena, fără să primesc vreo amendă. Concluzia? Deşi am trecut prin ceva emoţii, pot să spun că a fost o zi pe cinste, în care am simţit din plin gustul de vacanţă.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.