După masă şi o plimbare lejeră prin Fira, am pornit pe drumul ce duce spre Oia, traseu despre care auzisem că este minunat, căci poteca e formată exact pe marginea calderei. Pentru că iubesc vacanţele active şi ador să merg pe jos (şi să alerg, dar asta e altă poveste), am decis să fac acest drum până la Oia chiar dacă se apropiau orele amiezii, când soarele se manifesta destul de agresiv. Îmi place să mă plimb prin locuri unde sunt înconjurată de vegetaţie, însă în Satorini acest peisaj a cam lipsit. N-a fost o problemă, deoarece în locul său am avut alte cadre şi detalii cu care să-mi clătesc ochii, plus o mulţime de locuri ascunse de descoperit.

La centrul de informare din Fira, aflat lângă staţia de autobuz, am aflat detalii despre drum. Distanţa dintre Fira şi Oia este de circa 9 kilometri, care se parcurg cam în 3 ore. Timpul desigur că variază în funcţie de viteza de mers a fiecăruia, dar şi de timpul alocat pentru fotografii şi admirat panorama. Ar fi recomandate încălţări sport, însă eu m-am descurcat foarte bine şi în sandale cu talpă joasă (aveam şi ceva experienţă, în sensul că fusesem în sandale chiar şi pe trasee cu relief mai accidentat).

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Drumul începe undeva în zona telefericului din Fira, care este foarte bine semnalizat, deci l-am găsit fără probleme. De acolo, am urcat la Centrul de Conferinţe Petros Nomikos, iar apoi am ieşit spre biserica Agios Gerasimos. Traseul este foarte plăcut, în cea mai mare parte e un fel de potecă pietruită ce urmează fidel conturul calderei, dar nu numai. Ce mi s-a părut extrem de fain e că îmbină zonele sălbatice cu porţiuni ce trec prin sate, pierzându-se în anumite locuri prin labirintul de străduţe. Pe unele zone, drumul trece pe lângă hoteluri luxoase, cu ditamai curţile şi piscine pe măsură. Şi aici se vede tot în interior, astfel că oamenii care stau la bronzat în seşlonguri sunt expuşi cu totul privirilor indiscrete ale trecătorilor. Bănuiesc că la un moment dat te obişnuieşti şi nu ţi se mai pare aşa ciudat să vezi cum un turist îndreaptă aparatul foto către tine, ca un paparazzi, în încercarea de a suprinde clădirea sau peisajul din spatele tău.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pe traseu am întâlnit tot felul de forme de relief curioase, ca roci vulcanice întunecate sau stânci roşcate aranjate ordonat în straturi. Am dat şi peste ceva urcurşuri line, însă per total diferenţele de altitudine sunt foarte mici, aşa că nu este un drum obositor şi nici periculos. De-a lungul drumului Fira – Imerovigli – Oia nu sunt foarte multe repere, însă nu am avut probleme de orientare, pentru că am mai întrebat şi turiştii care veneau din sens opus sau localnicii. Sunt mulţi oameni care aleg să meargă pe această rută, poate pentru că plimbarea e un mod minunat de a te familiariza cu anatomia micilor aşezări, de a le descoperi farmecul, pătrunzând în cele mai secrete cotloane. M-am înfruptat cu mare bucurie din toate acest minunăţii, cu ochii mari ca de copil, în încercarea de a vedea şi a atinge cât mai mult, sorbind din priviri detaliile fermecătoare ale acestui colţ binecuvântat de divinitate.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În Santorini am dat peste romantism cât cuprinde, peisajele remarcabile fiind un cadru foarte renumit pentru nunţi şi şedinţe foto. E ceva comun să vezi cupluri fericite, pozând încântate unor fotografi profesionişti, al căror aparat imortalizează fără încetare momente nepreţuite. Miresele în rochii scumpe, defilând pe străzile înguste, sunt o privelişte obişnuită în localităţile mai mari.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Am întâlnit pe drum şi magazine cu suveniruri, însă de data asta parcă un pic mai dichisite, mai autentice. Sticlele de bere Donkey erau expuse cu mândrie, alături de alte produse simbol ale insulei, ca viţa de vie sub formă de cuib, caperele, roşiile cherry sau vinetele albe.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Imediat lângă Fira se află o altă localitate pitorească, Firostefani („Coroana Firei”), o mică aşezare elegantă care continuă seria de case şi biserici albe ca spuma laptelui. E un loc mai liniştit, unde “stratul” de turişti se subţiază simţitor, iar pacea înlocuieşte atmosfera sufocantă din capitala insulei. De aici se vede bine Fira, dar şi vulcanul, iar hotelurile, restaurantele şi barurile amplasate într-un decor de poveste sunt ispititoare.

Între Firostefani şi Imerovigli se află mănăstirea Agios Nikolas, închinată sfinţilor Agios Panteleimon, Zoodoxos Pighi şi Agios Nikolaos. Este un lăcaş cu tradiţie în insulă, fiind a doua mănăstire construită în Santorini. A fost fondată în anul 1651 de către familia Gizi, una dintre puţinele familii ortodoxe care locuiau în Castelul Veneţian de la Skaros. Membrii familiei au decis să transforme propria capelă privată în mănăstire, lucru care s-a şi întâmplat. În 1815, arhiepiscopul de Santorini a permis mutarea mănăstirii în actuala locaţie, unde se afla anterior capela Zoodohos Pighi. Construcţia noii clădiri a mănăstirii a durat până în anul 1820. În prezent, aceasta găzduieşte un mic muzeu ce conţine icoane bizantine rare, cea mai importantă fiind a lui Agios Nikolaos.

Personal, ca arhitectură, toate aşezările de-a lungul calderei mi s-au părut foarte similare, cu aceleaşi case albe şi linii blânde, conturându-se leneşe sub lumina ce se revarsă în valuri. Însă ţin minte şi acum senzaţia de wow pe care am avut-o în Imerovigli, o aşezare mult mai liniştită decât Fira sau Oia, unde m-am lăsat pierdută pe treptele ce curgeau la vale, tăindu-şi cale printre garduri albe, netede. Am simţit în unele momente că timpul s-a oprit în loc, rătăcit şi el printre atâtea frumuseţi. De obicei, sunt mereu în mişcare şi nu îmi place să pierd vremea, dar acum parcă totul era prea desprins din paradis ca să trec în goană. Am inspirat puternic aerul cald, cu ecoul mării, şi am privit în faţă, spre trupul insulei ce se întindea plină de mistere în faţa mea. Văzute de departe, aşezările suite pe stâncile întunecate seamănă perfect cu o glazură de frişcă apetisantă, ce acoperă un tort uriaş de ciocolată. Am zâmbit la acest gând, spunându-mi că aş face bine să iau o gustare înainte să merg mai departe.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

La intrare în majoritatea teraselor sunt mesaje ce menţionează că accesul e permis doar clienţilor, pentru că priveliştea îi atrage pe mulţi turişti, ce vin ca hipnozitaţi să vadă întinderea albastră a mării şi caldera neagră. Mie mi-au fost de ajuns detaliile întâlnite de-a lungul străzilor înguste, căci am avut timp destul să admir apa şi cerul de pe drumul dintre localităţi.

Dacă ar trebui să aleg un loc preferat din Santorini, acela ar fi, fără îndoială, Imerovigli. Asta pentru că e mai cochet şi nu are deloc magazine cu suveniruri kitsch. E atâta linişte, că-ţi poţi auzi bătăile inimii şi sunetul respiraţiei, în timp ce urci pe treptele mărunte şi netede.

Pe partea dinspre mare se zăresc casele albe săpate în stâncă, în trecut locuinţele sărăcăcioase ale marinarilor, care s-au transformat acum în preţioase hoteluri de lux. Sunt curate şi simple, însă împodobite cu felul de elemente alintate de lumina soarelui: cactuşi, flori, porţi înalte, şezlonguri, umbrele şi pietricele rotunde. Multe dintre aleile înguste sunt formate din scări ce se unduiesc misterioase, aşa că nu ştii niciodată dacă după colţ va continua strada sau accesul se va bloca şi îţi va apărea în faţă poarta unei case.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Imerovigli este un sat tradiţional grecesc, fiind de asemenea un fel de extensie a oraşului Fira, dar se află amplasat pe o stâncă mai înaltă. Are până în 500 de locuitori, însă străzile sale sunt bătute de mult mai mulţi turişti. Denumirea sa provine de la termenul “vigla”, care înseamnă “zi”. Este uşor de reunoscut privind dinspre mare datorită unei stânci imense ce se află în faţa sa, numită Skaros, un loc cu o istorie veche.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Impresionanta stâncă este vizibilă chiar şi din Fira. Ea se remarcă prin forma conică, în timp ce vârful său are aspectul unui cub, aici aflându-se în trecut inima aşezării fortificate, organizate ca un labirint de străzi şi construcţii. Aceasta comunica prin intermediul unui pod mobil de lemn cu restul insulei.

Pe stânca Skaros au existat două castele. Cel mai vechi, numit Roka sau Epano Kastro (Castelul de Sus) avea aspectul unei citadele fortificate şi era amplasat în vârful stâncii. Acesta a fost ridicat de veneţianul Jacopo Barozzi (Iakovos Barotsi), căruia i-a fost încredinţat Santorini în anul 1207 de către Marcos Sanudos, fondatorul Ducatului Arhipelagurilor (Ducatul Naxos). Spaţiul din Skaros, devenit reşedinţă administrativă, a fost utilizat la maxim, clădirile fiind ridicate din piatră, una lângă alta, astfel că în jurul castelului s-a dezvoltat o aşezare. În timpul perioadei Veneţiene, Santorini a devenit sediu al Arhidiecezei Catolice. Familia Barozzi a stăpânit Thera şi Therassia până în 1335, când a fost înlăturată de către Nicolo Sanudos. După 1487, Veneţia şi-a impus dominaţia asupra insulelor prin Ducatul Egeei, în această perioadă întreg arhipelagul având de suferit de pe urma invaziilor piraţilor, care au forţat locuitorii să se retragă în aşezările fortificate de tip Kastelia. În acelaşi timp, s-a accentuat competiţia între dinastiile locale şi între duce şi sultan, la care se adaugă şi relaţia tensionată dintre cele două comunităţi creştine ale zonei, catolică şi ortodoxă. În anul 1537, fostul pirat şi amiral al flotei turceşti Khayr ad-Din Barbarossa a preluat insula în numele sultanului.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Revenind la povestea castelelor de pe Skaros: cel de-al doilea datează din secolul al XVII-lea şi purta denumirea de Kato Kastro (Castelul de Jos). Locuitorii au utilizat materiale de construcţie de la vechiul castel Roka pentru a-şi clădi casele din jur. În anul 1642, aici s-a construit reşedinţa episcopului, iar Skaros a ajuns din nou sediu pentru administraţia locală, pentru nobili şi membri ai clerului. Potrivit documentelor vremii, în secolul al XVII-lea, pe stânca Skaros se aflau circa 200 de case. Aşezarea fortificată a fost reprezentată prima dată pe o hartă în anul 1421, de către geograful florentin Cristoforo Buondelmonti. Singura imagine din acele timpuri a stâncii Skaros este o schiţă realizată de Thomas Hope, aflată la Muzeul Benaki din Atena. Ulterior, în secolul al XVIII-lea, locuitorii au plecat din Skaros, preferând să se mute la Fira, care a devenit capitală datorită poziţionării avantajoase şi a accesului mai uşor la mare. În plus, transportul se făcea cu dificultate în Skaros, iar condiţiile de viaţă erau destul de dificile, mai ales că aşezarea a avut de suferit de pe urma prăbuşirii unor bucăţi de rocă. Toate acestea, alătui de diminuarea pericolului reprezentat de piraţi, au dus la abandonarea stâncii. Potrivit mărturiei contelui Choiseul Gouffier, care a vizitat insula în anul 1770, la acea dată încă existau case pe Skaros. Totuşi, în 1836, arheologul Ludwig Ross a constatat că locuinţele din Skaros erau goale de ani de zile.

Castelul a fost distrus în urma unui cutremur din secolul al XIX-lea, iar mai târziu, în anul 1956, întreg satul a suferit grave avarii după un alt cutremur, cauzat de erupţiile vulcanice. De-abia în anii 1970 casele au fost reconstruite, iar aşezarea a fost inclusă în circuitul turistic. În prezent, din vechea fortăreaţă medievale au rămas puţine urme, vizibile însă pe corpul stâncii.

(VA URMA)

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ