Homo homini lupus face parte din categoria maximelor latineşti, care au rămas în memoria colectivă, pentru că exprimă adevăruri fundamentale despre viaţă sau principii morale, ipostaze umane, în formulări concise, memorabile.

Homo homini lupus, în traducere, înseamnă “Omul este lup pentru om”, făcând referire la partea întunecată a naturii umane, la egoism, lăcomie, duşmănie, ură, la lipsa de scrupule a unor oameni când apelează la orice mijloace pentru a-şi atinge scopurile.

Originea acestui adagiu este în comedia “Asinaria”, a lui Plaut, scriitor latin din secolul al III-lea i.Hr., unde apare în forma: “Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit non novit”, adică “Atunci când nu-l cunoşti, omul este lup pentru om”. În această formulare iniţială, Plaut se referă la faptul că un om îl consideră pe altul, pe care nu-l cunoaşte, lup, în sensul fricii de necunoscut, de un pericol.

Homo homini lupus

În diverse alte culturi, în timpurile vechi, ideea că omul poate deveni fiară, în numele intereselor sale egoiste, a dat naştere la ziceri în care termenul de comparaţie este luat dintr-un bestiar mai larg. La noi, la români, de exemplu, se spune, pentru astfel de ipostaze umane, că: “Oamenii se mănâncă între ei precum câinii”.

De-a lungul timpului, expresia Homo homini lupus a fost preluată, valorificată, modificată, în diverse moduri şi contexte, de către scriitori şi filosofi celebri – Plinius cel Bătrân, in lucrarea sa “Istoria naturală”, Erasmus din Rotterdam, teolog şi filosof din secolul al XVI-lea, în scrierea “Adagiorum Collectanea”, de către Rabelais, în “Cartea a treia, despre faptele şi pildele bunului Pantagruel” (o scriere considerată obscenă şi cenzurată iniţial de către Universitatea Sorbona), de către Montaigne în Eseurile sale etc.

Citește și:  Originea şi sensul expresiei “E ceva putred în Danemarca”

În opoziţie cu sensul expresiei Homo homini lupus, tot în antichitate, filosoful stoic Seneca, traducând o maximă grecească (“anthrôpos anthrôpou daïmonion”), scria că “Omul este sacru pentru om” (“Homo res sacra homini”/“Homo homini deus”).

În filosofia occidentală a secolului al XIX-lea, tema ambivalenţei relaţiilor umane, aflate când sub semnul egoismului, al competiţiei acerbe, când sub semnul empatiei şi al generozităţii (Homo homini lupus versus Homo homini deus) este frecventă. Un loc central ocupă o astfel de temă, de exemplu, în opera “Lumea ca voinţă şi reprezentare”, de Arthur Schopenhauer, sau în “Disconfort în cultură”, scrierea lui Sigmund Freud, în care autorul subliniază agresiunea ca fiind consubstanţială naturii umane, o piedică fundamentală în încercarea omului de a fi fericit.

Homo homini lupus

Este evident că expresia Homo homini lupus transmite o viziune pesimistă asupra naturii umane, o fiinţă fără scrupule, ale cărei latenţe pentru agresivitate şi egoism nu pot fi cenzurate decât prin educaţie.

Pe de altă parte, o menţiune trebuie făcută şi în legătură cu termenul de comparaţie – lupul – pentru latura ignobilă a omului. Un antropolog, scriitor şi animator radio canadian, într-o carte intitulată “15 locuri comune”, afirmă cu subtilitate şi umor că “Homo homini lupus/Omul este lup pentru om nu este o afirmaţie admirativă pentru lup”. Mai mult, “lupii, contrar oamenilor, nu se mănâncă între ei”. Şi nici câinii, am putea adăuga, având în vedere zicerea românească – “Oamenii se mănâncă între ei precum câinii”.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.