Dacă mi s-ar cere să dau un răspuns fulger la întrebarea “Ce-ţi place cel mai mult?”, fără să preced aş spune că muntele şi iarna (cât mai geroasă şi cu cât mai multă zăpadă). Muntele mă face fericită. Când în ecuaţie intră şi zăpada, starea de beatitudine atinge cote alarmant de ridicate.

În general nu subestimez muntele. Cu atât mai mult iarna, când pericolele sunt mai multe. Astfel, lipsa unor componente esenţiale ale echipamentului montan adecvat sezonului alb (bocanci de iarnă, colţari, piolet), mi-a limitat prilejurile de a mă bucura de cele două preferinţe laolaltă. Cu toate acestea, am avut ocazia să fac câteva ture (mai mult sau mai puţin) hibernale, majoritatea lejere şi una tehnică, despre care voi povesti în cele ce urmează.

A fost o dată ca-n poveşti…

Era decembrie 2012. Când am ajuns în Sibiu, habar nu aveam ce poveste frumoasă urma să înceapă. Mai întâi am primit dulciuri de la trei Moşi Nicolae: o delicioasă cizmă de turtă dulce de la Angela, o ciocolăţică de la Don Titi şi o altă ciocolată mică, plus o portocală, de la Luci. Apoi a urmat întâlnirea cu muntele. Şi nu cu orice munte, ci cu preferatul meu, Făgăraşul. Şi el mi-a oferit un cadou frumos. Nuuu, nu o ceapă degerată. Offf, nu o nuieluşă. Ci muuuultă zăpadă! Şi de aceasta m-am bucurat alături de opt oameni faini.

1

Pe 08.12.2012, la o oră decentă a dimineţii, ne-am suit în maşini, trei la număr, apucând calea spre cabana Poiana Neamţului, via Avrig. Eram toţi numai un zâmbet. Soarele ni s-a alăturat, reuşind să-şi facă loc printre norii plumburii care puseseră stăpânire pe cer. Iar masivul Făgăraş părea nerăbdător să ne primească în vizită. Se dichisise, punându-şi straie alese – fracul alb, croit special pentru el de către Mama Natură. Vai, câtă nerăbdare!!!

2

3

Ajunşi la Poiana Neamţului, am golit maşinile de rucsaci şi lăsându-le în grija unor căţei, am pornit pe jos, spre cabana care are ca logo un cocoş de munte. Pentru început am mers pe un drum forestier, de-a lungul râului Mare. Dacă am fi avut vreun dubiu că acela era un drum forestier, un tractor ce trăgea după el câteva trunchiuri de brazi, care nu demult, până să fie tăiate, se înălţau falnic spre infinitul cerului, ne-ar fi lămurit că aşa este. Această apariţie ne-a mâhnit pe toţi.

5

6

7

8

Am părăsit drumul destinat transportului arborilor neînsufleţiţi, cotind dreapta, pe un podeţ peste râul cu apă sloi. De aici încolo, poteca marcată cu cruce roşie, şerpuind printre conifere şi foioase, pe muchia Scărişoarei, ne-a călăuzit paşii. Pădurea se trezea la viaţă auzind râsul nostru. Pentru că da, veselia era în toi. Eram nişte copii mari care se bucurau de zăpada în cantităţi industriale. Era atât pe jos, cât şi cocoţată pe ramurile arborilor. Dar cum tot timpul trebuie să apară ceva care să-ţi umbrească buna dispoziţie, la un moment dat poteca noastră s-a intersectat cu … un drum forestier. Era nou în peisaj. Ba chiar atunci se lucra la el, un excavator muşcând fără milă din trupul pădurii. Fir-ar să fie, ce o să se aleagă de Făgăraşul meu?!

9

10

11

12

14

16

După încă o oră jumătate de urcuş, am ajuns în locul pe care eu îl numesc “cimitir”. O altă imagine tristă – o multitudine de cioturi, încât cu greu poţi să-ţi imaginezi că şi acea zonă a fost cândva împădurită. Soarele, cocoţat pe un vârf, încerca să-mi distragă atenţia de la acea imagine apocaliptică, făcându-mi cu ochiul. Ba dacă stau mai bine să mă gândesc, eu îi făceam cu ochiul. Sau cu ochii. Pentru că mă orbea, reflectându-se în zăpadă, a trebuit să-mi pun ochelarii de soare. Din acest loc se vedea Depresiunea Făgăraşului, şi ea aflată sub asediul omătului. Încă 10-15 minute de mers şi am ajuns la cabană, de formalităţile de primire ocupându-se cei trei căţei ai casei.

17

20

21

22

S-a făcut focul la soba din cameră. Lemnele ardeau zgomotos. Ador sunetul lemnelor trosnind! Când eram foarte mică, l-am întrebat pe bunicul de la ţară de ce se aud acele pocnituri. Ca să nu se complice cu explicatul, mai ales că la vârsta aceea nu aş fi înţeles, îmi spunea că ard insectele care se află în interiorul lemnelor. Ne-am schimbat de haine, camera umplându-se de pantaloni, tricouri, parazăpezi, mănuşi, ciorapi etc., toate agăţate la uscat. După ce am mâncat câte ceva, pentru că nu aveam astâmpăr să stau înăuntru, am ieşit afară împreună cu Angela. Zăpada multă şi imaculată m-a inspirat să fac îngeraşi. M-am trântit pe spate, fiind sigură că nu o să mă doară, stratul de omăt fiind suficient de gros pentru a amortiza şocul produs de căzătură. După repetate mişcări ale mâinilor şi picioarelor, rezultatul a fost de-a dreptul angelic. L-a scurt timp ni s-a alăturat şi Ionela, urmând o bătaie crâncenă. După ce ne-am alergat, ne-am doborât una pe cealaltă şi ne-am atacat cu bulgări, ne-am declarat unanim câştigătoare…ale unei porţii zdravene de râs şi a unor ”bujori în obrăjori”. Reîntoarsă în cabană, simţeam cum hainele şi părul îmi miroseau a aer proaspăt, a zăpadă, a iarnă. De ar exista un parfum cu o astfel de aromă…

23

24

26

Seara a continuat cu poveşti, glume şi cântece despre babe bătrâne şi crăişori. Sasha ne-a făcut cinste cu o sticlă de cognac Kvint, adusă din Republica Moldova. Ne-a spus că nu se bea oricum, trebuind să îndeplinim un ritual: ţinându-ne de nas, înghiţeam lichidul provocator de veselie sau ameţeală, după caz, şi miroseam părul persoanei de lângă noi, după care mâncam o felie de castravete murat. Noi l-am crezut pe cuvânt, gândindu-ne ce obiceiuri ciudate se practică peste Prut. După ora 23:00 a fost oprit generatorul de curent electric şi aprinse lumânările, creându-se un cadru romantic. 😀 Târziu în noapte, pe la 01:00-02:00, a urmat o nouă rundă de bulgărit, de data asta în formulă extinsă şi la lumina frontalelor. Îmi era drag de noi, o mână de adulţi care se transformaseră în copii. Nu ţineam cont de vântul care sufla ca nebunul. Pe lângă fulgii mari care cădeau abundent din cer, spre fiecare dintre noi zburau prin aer, din toate direcţiile, şi bulgări mari de omăt. Eram albi din cap până în picioare, ca nişte oameni de zăpadă ambulanţi. Cineva a zis să fim mai silenţioşi, să nu-l trezim pe nea Petre, gazda noastră. Dar aceste vorbe nu au fost băgate în seamă, noi continuând să fim copii. După atâta agitaţie, a urmat un somn liniştit.

25

1

Viscolul a lucrat toată noaptea. Nici până dimineaţa nu şi-a terminat treaba, găsindu-l muncind atunci când m-am trezit. Din exces de zel, acesta a umplut prispa cu zăpadă şi a capitonat geamurile exterioare. Şi continua să ningă. Urmele pe care paşii noştri le lăsaseră cu doar câteva ore în urmă dispăruseră, de parcă joaca noastră fusese doar un vis. Un strat proaspăt de nea le acoperise. Ieşind la „baia” de afară, am constatat că la „chiuvetă” nu curgea apă caldă. Spălatul pe faţă cu apă rece ca gheaţa a pus pe fugă starea de somnolenţă.

27

35

28

34

31

32

33

Revigorată, aşteptam cu nerăbdare să începem urcuşul spre vârful Scara. Cătălin ne-a sfătuit să ne luăm şi rucsacii, în care să băgăm o haină de schimb, ceva de băut şi de ronţăit. În caz că am fi alunecat şi am fi căzut, rucsacul ne-ar fi protejat coloana vertebrală, iar haina de schimb ne-ar fi oferit un plus de căldură la nevoie. Echipaţi, am început urcuşul, urmând marcajul cruce roşie. Ningea viscolit, iar palele de vânt îmi tăiau respiraţia. Stratul de omăt depăşea înălţimea genunchilor, dar era o plăcere să înaintez prin acea pufoşenie albă, mai ales că păşeam pe urmele făcute de cei din faţa mea. Nu ştiu dacă entuziasmul ar fi fost la fel de ridicat dacă aş fi fost cap de coloană şi ar fi trebuit să deschid eu calea.

36

37

38

39

41

42

Reprezentativa 1

44

Cu veselia la purtător, am ieşit deasupra pădurii de foioase, în golul alpin. Jnepenii erau acoperiţi de zăpadă. Doar vârfurile li se zăreau. Arătau de parcă, întinşi în pat şi înveliţi cu o plapumă albă, şi-ar fi ridicat capetele ca să vadă cine îndrăzneşte să le tulbure liniştea. Printre ei ne-am oprit. Datorită vizibilităţii scăzute nu am putut să ne bucurăm de priveliştea înconjurătoare. Ne-am energizat, mâncând una-alta, printre care şi ciocolată Făgăraş. Şi ne-am încălzit, bând din ceaiul adus de Cătălin.

45

46

Pentru că atmosfera nu era deloc clară, iar stratul de omăt se fisura sub paşii noştri, s-a decis să nu mai continuăm urcarea şi să ne întoarcem. Panta din apropierea cabanei am coborât-o în pas alergător. Din loc în loc, la un semn, ne aruncam cu toţii în zăpadă, fiecare în stil propriu, unii dintre noi crezându-se cascadori în vreun film de aventură. Da, şi în acea zi ne-am purtat ca nişte copii.

Citește și:  Festivalul Medieval “Cetati Transilvane”

2

Am mai poposit vreo două ore la cabană, după care am coborât spre maşini, urmând în sens invers traseul pe care venisem cu o zi în urmă. Viscolul se oprise, ba chiar se vedeau şi petice de cer albastru. Iar noi debordam de voie bună. Nu-mi plac coborârile. Prefer să urc şapte munţi, decât să cobor unul. Dar acest coborâş a fost extrem de plăcută. Ne ţineam de giumbuşlucuri, scuturând ramurile arborilor, lăsând să se prăvale peste noi cantităţi mari de zăpadă. Cădeam, alunecând, sau pur şi simplu ne aruncam de bunăvoie.

47

48

49

50

51

52

53

54

56

58

59

60

62

63

64

Ajungând la locul unde poteca se intersecta cu drumul forestier, acum acoperit de nea, acolo unde cu o zi în urmă escavatorul nivela pământul, am constatat cu mâhnire că un falnic conifer, care sâmbătă purta cu mândrie marcajul cruce roşie, fusese doborât la pământ. Ba mai mult, marcajul fusese scrijelit, din el ramânând doar câteva urme de vopsea roşie. Ca să înaintăm a trebuit să trecem pe sub el, deoarece căzuse peste potecă. L-am atins cu palma, deşi mângâierea mea nu avea cum să-l ajute – era mort.

65

66

În ziua anterioară, la urcare, nu mai ştiu de unde până unde, ne-am autointitulat „urşii zburători”. Iar acum, la coborâre, ne-au ieşit în cale urmele lăsate de un urs adevărat. Avea labe mari, cu gheare pe măsură. Cu siguranţă nu era la fel de prietenos ca ursul Yogi. Trecuse pe acolo nu cu mult timp în urmă. Laura s-a speriat, în timp ce noi, ceilalţi, regretam că nu ne-a aşteptat, încât să-l vedem la faţă.

67

68

69

70

Ajunşi la cabana Poiana Neamţului, maşinile, puse pe şotii, aveau chef de „v-aţi ascunselea”. Se acoperiseră cu zăpadă, sperând că nu o să le mai găsim şi o să ne panicăm. Doar că, grăbindu-se, au lăsat la vedere părţi din ele, aşa că le-am stricat jocul, fiind-ne uşor să le dibuim locul. Dar a durat ceva timp până când le-am curăţat şi am reuşit să le punem pe drum.

72

73

74

75

76

77

78

Şi aşa am încheiat o nouă ieşire la munte. Ca de fiecare dată, Făgăraşul a fost la înălţime, oferindu-ne o tură pe care am numit-o „A fost o dată ca-n poveşti…”.

Pârtieeeee!!!

Era începutul lunii martie a anului 2013. Trecuse o lună de la ultima întâlnire cu muntele, iar dorul de el devenise din ce în ce mai greu de suportat. Luarea de măsuri era impetuos necesară, aşa că s-a hotărât să urcăm în munţii Făgăraşului. Astfel, pe 02 martie, împreună cu Angela, Rareş şi Leo, am pornit din Sibiu, cu direcţia Porumbacu de Sus. Apoi am continuat pe drumul forestier de pe valea râului Mare. Deşi acoperit de zăpadă, acesta s-a prezentat bine, aşa că am putut merge cu maşina până la baraj. Până să ajungem acolo, am văzut nişte urme în zăpadă şi ne întrebam ce animale or fi trecut pe acolo: iepuri, lupi, poate urşi? Ajunşi la baraj, am aflat: erau cei trei căţei de la cabana Bârcaciu – unul zâmbăreţ, altul care mânca zăpadă şi o fetiţă mai timidă. S-au gândit să-l enerveze puţin pe vecinul lor de la Negoiu, făcându-i o vizită inoportună.

1

2

3

5

6

Ne-am echipat, iar pe la ora 14.00, însoţiţi de cele trei patrupede lătrătoare, am început să o luăm la pas spre cabana situată la altitudinea de 1546 m, pe Piscul Şerbotei. Porţiunea de drum forestier rămasă a fost parcursă într-un mod plăcut, admirând figurinele de “cleştar” rezultate prin îngheţarea apei şi duelându-ne cu ajutorul unor ţurţuri uriaşi, culeşi de pe peretele de stâncă de pe partea stângă a drumului. O curgere de apă, sub forma unei mini-cascade, ce refuza să se supună îngheţului, ne-a îmbiat să ne potolim setea. Dar cum era mult prea rece, după o înghiţitură ne-am răzgândit. Am continuat pe poteca marcată cu triunghi albastru, care urca spre stânga. Din serpentină în serpentină, prin pădurea de conifere, păziţi de căţei, am ajuns la cabana construită din piatră şi lemn. Era ora 16.00. Începuse să fulguiască. Primirea a fost cam ostilă, fiind întâmpinaţi de ciobănescul cabanei, zis şi “căţel nervos”. Cele trei patrupede de la cabana Bârcaciu şi-au făcut damblaua, nervozitându-l şi mai mult pe vecinul lor. Am sperat că cei trei vor zăbovi aici mai mult timp şi că voi apuca să le dau o recompensă ingerabilă, dar s-au întors la casa lor fără să apuc să le “mulţumesc” pentru compania plăcută.

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

27

28

29

30

31

32

33

34

35

36

37

38

39

Intrând în clădirea masivă, am aflat că, pe lângă cabanier, doar noi vom fi cazaţi acolo. După ce ne-am instalat în camera cu numărul 9, ne-am schimbat hainele, am mâncat ceva şi am decis să coborâm până la cascada Şerbota. Am găsit-o aproape îngheţată, în unele locuri gheaţa având o frumoasă nuanţă de albastru. Pantele înzăpezite de la baza căderii de apă ne-au făcut poftă de dat pe derdeluş. Aşa că ne-am aşezat în şezut şi ne-am dat drumul la vale, bucurându-ne ca nişte copii.

42

41

Noaptea am petrecut-o în cameră. În timp ce lemnele trosneau în sobă, noi am povestit, am râs, am ascultat muzică şi am jucat cărţi şi ţintar. Având printre noi un sărbătorit, pe Leo, la ideea Angelei am improvizat un tort, format din patru prăjiturele Măgura. Pe post de lumânare am pus o jumătate de banană. În jur de ora 01.00 ne-am băgat la somn.

Cum niciunul dintre noi nu a pus ceasul să sune, ne-am trezit duminică la ora 09.00, deşi planul era să fim în picioare la ora 07.00. Dacă ziua de sâmbătă a fost mohorâtă, cu cer acoperit de nori gri care au cernut câţiva fulgi de zăpadă, ziua de duminică ne-a zâmbit, oferindu-ne cer senin şi soare orbitor. Fără măsuri de precauaţie, sub forma ochelarilor de soare, razele UV reflectate de albul zăpezii puteau să ne cadorisească cu afecţiunea oculară ce poartă numele de “oftalmie de zăpadă”. Vârfurile care înconjoară cabana erau aşa de frumoase. Păreau a fi din bezea şi îţi venea să le mănânci. Dar nu le-am mâncat pe ele, ci mâncarea adusă de acasă (salată de vinete, şniţele, peşte, slană, brânză de burduf, caşcaval, pateu, ardei, ceapă, măsline, castraveţi muraţi, ouă fierte), micul dejun servindu-l în aer liber, pe unul dintre balcoanele clădirii.

43

44

45

46

47

48

49

50

51

Pe la ora 11.30, trei dintre noi am pornit pe traseul marcat cu bandă albastră, care duce pe vârful Şerbota. Zăpada era întărită, făcând dificilă urcarea pe pantele mai abrupte, cel puţin pentru mine. Nişte colţari sau un piolet ar fi făcut mai uşoară înaintarea. Cum nici măcar beţe de trekking nu aveam, am fost nevoită să mă folosesc şi de mâini pentru a mă asigura că nu o iau la vale. De la distanţă, cineva ar fi putut să creadă că eu culeg flori…imaginare. Tot atingând zăpada, care evident că era rece, şi încăpăţânându-mă să nu-mi pun mănuşi, după un timp mi-au îngheţat mâinile, simţind o durere în special la nivelul degetelor. Având acest disconfort, am decis să mă opresc. În timp ce Angela şi Leo au continuat să urce, eu m-am instalat comod pe ramurile unui jneapăn, în bătaia soarelui. Mi-am pus mănuşile şi am început să mişc mâinile în fel şi chip, astfel încât să le încălzesc şi să fac să dispară durerea. Ceea ce s-a şi întâmplat, rămânând doar cu o senzaţie de amorţire a buricelor degetelor. Scăpând de acest stres, aşteptând să se întoarcă cei doi, am admirat frumuseţile înconjurătoare: Acele Cleopatrei, depresiunea Făgăraşului şi arbuştii cu “cojoc” alb de nea. Deasupra mea, cerul albastru era brăzdat de numeroase avioane.

52

53

54

55

56

117 -Tura Cabana Negoiu - 02-03.03.2013

119 - Acele Cleopatrei - Tura Cabana Negoiu - 02-03.03.2013

129 -Cariera şi Cabana Negoiu - Tura Cabana Negoiu - 02-03.03.2013

62

61

63

64

66

În timp ce urcam, mă gândeam cu groază la coborâre, spunându-mi în sine “ dacă ascensiunea a fost grea, atunci coborâşul va fi infernal”. Hihihi, nu a fost aşa. A fost cea mai uşoară şi distractivă coborâre. Ne-am pus pe fund şi am strigat “pârtieeeeee!”. A fost aşa de plăcut, încât aş fi fost în stare să urc iar, numai ca să repet coborârea în felul acesta. Pe lângă noi, în sens opus, au trecut doi tipi. Echipaţi corespunzător, aceştia se îndreptau spre creastă. S-au amuzat de felul cum am abordat noi coborârea.

67

La ora 15.00 eram înapoi la cabană. Am servit masa afară, apoi ne-am făcut bagajul şi pe la 16.00 am pornit spre maşină. Combinaţia soare + zăpadă + lipsă cremă de protecţie solară a lăsat urme: jumătate de frunte era roşie, în timp ce jumătatea care s-a aflat sub căciulă era albă, obraji roşi, nas roşu, zona ochilor, care a stat ascunsă după ochelarii de soare, albă. Tura a fost încheiată apoteotic, cu felii de pită cu unsoare şi cu fasole bătută, toate udate cu vin fiert.

69

70

Nu plecaţi de lângă caloriferul fierbinte/ şemineu/ sobă şi mai turnaţi-vă ceai în cană fiindcă urmează partea a doua a jurnalului.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.