Constantin I sau Constantin cel Mare este cunoscut în istorie ca fiind primul împărat roman creștin. Prin Edictul de la Milano, emis în 313, Constantin cel Mare a acordat libertate creștinilor, oprind persecuțiile acestora în Imperiul Roman de Răsărit. În 325 a convocat conciliul ecumenic de la Niceea, pentru a pune bazele dogmei creștine, a crezului care afirmă trinitatea divinității.
Constantin cel Mare s-a născut în 280 în Naisos, provincia Moesia Superior, Serbia actuală. A fost fiul lui Constantius Chlorus (împăratul Constantius I, 293 – 306) și al Elenei.
A trăit la curtea lui Galerius, reprezentând un garant al fidelității și supunerii tatălui său față de împărat. Pentru cariera sa politică s-a căsătorit cu Fausta, divorțând de prima soție, Ninevina. Moare pe 22 mai 327, la Drepano, Asia Mică, orașul natal al mamei sale, Elena.
Succesiunea la tron
Va domni din 306 – 337, din 324 fiind singurul împărat al imperiului. Succesiunea sa la tron este considerată ilegitimă de către unii istorici. Imperiul Roman se baza pe principiul tetrarhic care presupunea existența a două persoane în funcția de „augustus” și două care să se subordoneze acestora, cu titlul de „caesar”. Acest sistem a fost instaurat de Dioclețian care a condus împreună cu Maximiam. La retragerea lor, în 305 Galerius și Constantius Chlorus vor lua titlul de Augustus.
La moartea lui Constantius Chlorus în 306, intervine principiul tetrarhic și cel al eredității cu privire la succesiunea la tron. Galerius va opta pentru principiul tetrarhic numindu-l Augustus pe Flavius Severus. Constantin I va fi numit doar Caesar, chiar dacă armata cu care a luptat alături de tatăl său împotriva picților, în anul 306, îl va proclama împărat la York.
Maxentius, fiul împăratului Maximiam, va fi invidios și se va proclama împărat, cu sprijinul armatei. Severus a fost trimis la Roma de către Galerius să oprească această revoltă, însă a murit în 307.
În 308, Galerius a convocat o întâlnire cu Dioclețian la Carnuntum pentru a stabili ordinea. În urma acestei ședințe, Galerius l-a pus pe Licinius, un vechi camarad de arme, în vest drept Augustus și Caesar pe Constantin I. În est, Galerius a rămas Augustus ca și Caesarul său Maximinus Daia, fiu adoptat și camarad în armată. Maximiam, fostul co-împărat cu Dioclețian, a fost forțat să se retragă încă o dată, fiul său fiind numit uzurpator.
În 311, la moartea lui Galerius, Maximinus și Licinius au împărțit între ei Imperiul de Răsărit. Mai târziu, Maximinus Daia l-a sprijinit pe uzurpatorul Maxentius printr-o alianță secretă, împotriva lui Liciunis și Constantin. Constantin îl va înfrânge pe Maxentius în 312 la Podul Milvius. Maximinus Daia îl va ataca pe Licinius, însă fără succes în 313, murind câteva luni mai târziu.
Între Constantin I al Imperiului Roman din vest și Licinius al Imperiului Roman din est se vor desfășura o serie de războaie civile, care se vor sfârși prin închiderea în Tesalonic a lui Licinius, ca apoi să fie spânzurat în 324. Constantin va deveni singurul împărat al Imperiului , fapt care este văzut de către unii istorici ca o unificare.
Va reface orașul Byzantion, mărindu-l și numindu-l Noua Romă. În 330 va stabili capitala imperiului aici, deoarece Roma se afla în vizorul germanilor. Orașul va fi numit de romani Constantinupolis.
Izvoare istorice contrare
Viața lui Constantin cel Mare este destul de confuză conform izvoarelor istorice. Acestea au fost influențate fie de prietenii lui Constantin I, precum istoricul vremii Eusebiu de Cezareea, fie de atitudinea personală față de creștinism a viitorilor „istorici” precum Zosima.
Un exemplu relevant în acest sens este învinuirea adusă lui Constantin legată de Crispus, fiul din prima căsătorie, comandant al flotei imperiale și Fausta, ce-a de a doua soție cu care a avut 3 copii. Există două variante ale acestei întâmplări: Crispus a atentat la pudoarea Faustei, fiind închis și nu executat precum stabilea legea dată de Constantin cel Mare. În închisoare va fi executat pe ascuns. Crima îi este atribuită lui Constantin cel Mare. Mai târziu, mama Elenei o va demasca pe Fausta, Constantin cel Mare fiind acuzat de uciderea acesteia în baie. A doua variantă a întâmplării este legată de complotul Faustei de a împiedica succesiunea la tron a lui Crispus, în favoarea celor 3 fii ai ei. Constantin cel Mare refuză să își execute fiul și doar îl închide, însă Fausta va folosi pecetea împăratului și va ordona executarea lui în ascuns. Fausta va muri la 3 sau 4 ani mai târziu de la asasinarea lui Crispus, nu într-o baie și nici în apropierea morții lui Crispus, precum menționează mărturille istorice ale lui Zosima, cel „nerecunoscut de istorici”.
Dacă din punct de vedere religios, al rolului său de împărat al romanilor a legitimizat creștinismul, din punct de vedere social, a abolit pedeapsa prin crucificare, a interzis însemnarea fețelor sclavilor cu fier roșu și a și limitat violența la adresa lor. A condamnat adulterul și regularizat relațiile familiale (moșteniri, divorț, căsătorii prin forțarea fetelor).
