În vizită la Sibiu, sub soarele verii (1)
Piaţa Huet mi-a lăsat impresia unui loc liniştit, unde timpul curge parcă după alte reguli, în dulcele ritm ardelenesc. Pe locul unde, în prezent, se întinde piaţa, se afla prima incintă fortificată a Sibiului, ce datează de la finalul secolului al XII-lea. Numele pieţei provine de la comitele Albert Huet, care în secolul al XVI-lea a amenajat biblioteca oraşului în capela Sf. Ladislau, situată în apropiere, dispărută din peisajul oraşului după secolul al XVII-lea. În zilele noastre, piaţa este dominată de clădirea impunătoare a bisericii evanghelice, al cărei turn înalt de peste 70 de metri se ridică deasupra caselor din jur.
Construită în stil gotic, în secolul al XIV-lea, Catedrala Evanghelică Sfânta Maria este un simbol al oraşului. Turnul are şapte nivele, iar în trecut a servit şi ca punct de veghe împotriva incendiilor, datorită înălţimii sale. Există şi o legendă simpatică legată de înălţimea turnului. Se povesteşte că saşii sibieni le-au făcut o vizită celor din Bistriţa, dorind să afle ce înălţime are turnul bisericii lor, pentru a construi unul mai mare. Folosind o frânghie, ei au măsurat înălţimea turnului, însă în timp ce petreceau la ospăţ, bistriţenii le-au tăiat pe ascuns o bucată din sfoară. Astfel, turnul bisericii din Bistriţa a rămas cel mai înalt din Transilvania, cu 75 de metri.
Acoperişul catedralei este înconjurat pe colţuri de patru turnuleţe, iar de aici, după urcarea celor 192 de trepte, poate fi admirată o panoramă asupra oraşului. Din păcate, catedrala era în renovare, fiind încadrată de schele, şi am fost dezamăgită să constat că nu se poate urca în turlă.
În faţa bisericii, se află statuia episcopului sas Georg Daniel Teutsch, care şi-a desfăşurat activitatea în secolul al XIX-lea.
M-am învârtit puţin prin piaţă, sorbind din ochi clădirile cu obloane colorate, atât de graţioase, fermecătoare prin forme şi combinaţii de nuanţe. Şi mai presus de toate, liniştea. Era atâta linişte în Piaţa Huet, încât nici vântul nu îndrăznea să tulbure nemişcarea, trecând molcom printre frunzele copacilor.
M-am aflat şi în faţa Casei Calfelor, un colţ plin de poveşti. În Evul Mediu, calfele erau meşteri ucenici care plecau într-un fel de călătorie de iniţiere, ce dura 3 ani şi o zi, în care urmau să deprindă tainele meseriei pe care o practicau. Ei se supuneau unor reguli stricte, astfel că nu aveau voie să stea mai mult de trei luni într-un loc sau să se apropie la mai puţin de 50 de kilometri de oraşul natal. Calfele purtau şi un costum specific, de asemenea obligatoriu. Oricât de incredibil ar părea, obiceiul s-a păstrat şi astăzi. La Sibiu, pe timp de vară, vin calfe care desfăşoară diverse lucrări de restaurare, în mare parte pentru Biserica Evanghelică, de care aparţine casa. Această veche tradiţie s-a reluat din anul 2002 şi a căpătat amploare după 2007. Aşa că nu vă miraţi dacă în timpul plimbării prin Sibiu daţi peste un grup de tineri muncitori îmbrăcaţi „altfel”. Casa Calfelor este marcată printr-un lemn aşezat vertical la intrare, unde, conform tradiţiei, fiecare meşter trebuia ca, la plecare, să lase o amintire (de cele mai multe ori un cui de metal) pentru a avea noroc.
De la Casa Calfelor am trecut pe sub Turnul Scărilor şi am dat peste o curte minunată, unde m-a atras jocul de umbră şi lumină, revărsate deasupra meselor de lemn. Am citit că restaurantul se numeşte Pivniţa cu vinuri (Winekellar) şi am intrat fără ezitare, cu gândul la ceva bun pentru masa de prânz. Am mâncat un gulaş delicios, stând lângă pereţii de piatră răcoroasă, străjuiţi de case şi de ceva verdeaţă. Mai că nu-mi venea să mă mai ridic să plec.
Într-un final, cu forţe proaspete, m-am urnit din loc şi am luat-o pe strada Turnului, păşind pe treptele care se deschideau spre o nouă stradă plină de poveşti. În stânga, la adăpostul unor case vechi, se întinde Pasajul Scărilor, o construcţie din cărămidă roşcată, care odinioară făcea legătura dintre Oraşul de Sus şi Oraşul de Jos. Acum, reprezintă un spaţiu de vis pentru turiştii pasionaţi de fotografie, arhitectură sau pur şi simplu pentru amatorii plimbărilor romantice.
Pe colţ, se află şi cel mai vechi restaurant din România, Butoiul de Aur, ridicat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, care păstrează încă nealterat aspectul medieval, atât în interior, cât şi la exterior.
De o parte şi de alta a Pasajului Scărilor, se odihnesc case împletite una într-alta. Sunt bătrâne, scorojite şi muşcate de timp, iar asta se vede pe zidurile lor pline de riduri, însă chiar şi aşa au un „ceva” al lor. Textura de vechi se potriveşte perfect cu ţiglele cafenii sau roşiatice şi ai impresia că ai coborât din maşina timpului direct în perioada medievală. M-am mai plimbat prin zonă şi au urmat la rând alte case şi porţi simpatice, cu mesaje, printre care şi celebra „Mă gândesc la ea – non stop”, dar şi biciclete sprijinite cu încredere de uşi colorate de lemn.
Nu m-am putut abţine să nu trag cu ochiul în curtea unei case, unde, pe sub bolta arcuită, am văzut ghivece cu plante, ghirlande masive de vegetaţie, rufe puse la uscat pe frânghie şi alte detalii delicioase din universul cotidian. În casa scării, ce ironie!, un sfânt mititel stătea de pază la cutiile poştale, pline ochi cu pliante. M-a amuzat firma unui atelier de încălţăminte denumit „La pantoful uriaş”, având reprezentat un ditamai pantoful, imagine perfect încadrată în atmosfera cu parfum de vechi a străduţei.
Unul dintre aspectele care îmi plac la arhitectura Sibiului este acela că mai toate construcţiile au stiluri diferite, nu vezi clădiri drepte, rigide, trase „cu linia”, iar acoperişurile dau naştere un joc dinamic de forme.
Mergând mai departe, fără vreo ţintă hotărâtă, am ajuns pe strada Mitropoliei, unde am zărit Casa cu Cariatide, pe care mi-am amintit că am notat-o pe lista cu locuri „de văzut”. Nu e impresionantă, ci doar neobişnuită pentru arhitectura Sibiului, însă mie mi-a plăcut.
Am trecut şi pe lângă Catedrala Ortodoxă Sfânta Treime, o biserică masivă, în stil bizantin, ridicată la începutul secolului al XX-lea, la iniţiativa mitropolitului Ioan Meţianu.
Aspectul său m-a dus cu gândul la o prăjitură uriaşă, cu straturi pufoase de aluat şi cremă de ciocolată. Mi-am dat seama că asocierea făcută se datora pur şi simplu foamei (sau poate poftei?), aşa că am tras la umbră la o mică terasă, unde am dat gata o ditamai limonada rece cu mentă, alături de o prăjitură dulce şi bună, în stil cheesecake, cu glazură crocantă.
A urmat apoi o plimbare prin Parcul Astra, unde, fiind weekend, se adunase destul de multă lume. Încă o tură prin Piaţa Mică, după care m-am oprit la un mic restaurant pentru cină, iar apoi am avut intenţia de a petrece restul serii în Piaţa Mare, unde se proiectau filme de la TIFF pe un ecran în aer liber.
O ploaie năstruşnică mi-a dat însă peste cap acest plan, aşa că m-am adăpostit într-un supermarket, primul pe care l-am văzut în zonă, aşteptând să se mai potolească potopul. Am stat ce-am stat, însă până la urmă am luat-o la goană printre picăturile uriaşe, iar într-un final am ajuns la pensiune, unde mi-am dat seama că se adunase ceva oboseală, aşa că după un duş fierbinte am adormit imediat.
A doua zi, m-am trezit mai târziu, iar după ce am luat micul dejun la pensiune am pornit spre Piaţa Mare, de unde am luat-o pe strada Nicolae Bălcescu, apoi am cotit stânga pe strada Cetăţii, cu gândul de a admira vechiul zid al oraşului, ridicat în secolele XIV – XV, şi turnurile aferente. Această stradă este dominată de trei turnuri medievale de apărare, construite din piatră şi cărămidă, respectiv Turnul Archebuzierilor, Turnul Olarilor şi Turnul Dulgherilor.
Stingher printre maşinile parcate la umbra sa, Turnul Archebuzierilor, iniţial Turnul Pânzarilor, a fost construit în plan octogonal, datând din secolul al XV-lea. Turnul Olarilor şi Turnul Dulgherilor sunt legate între ele printr-o galerie acoperită din lemn. Zidul a fost restaurat în anul 1970, când aici s-a turnat filmul „Mihai Viteazul”. Vizavi de turnuri şi de zidul de apărare se află o linie de case molcome şi colorate, unele dintre ele găzduind cafenele sau restaurante.
Am constatat că în dreapta se află Filarmonica de Stat din Sibiu – Sala Thalia, iar în spate am descoperit Turnul Gros, o clădire cu un aspect cel puţin neobişnuit, de formă circulară, cu porţiunea de zid de sub acoperiş rotunjită şi ieşită în afară într-un mod bizar. Peretele este presărat cu ferestre de mărimi diferite, dispuse destul de dezordonat pe suprafaţa albă. Turnul a fost ridicat în anul 1540 şi este realizat din piatră şi cărămidă. În 1787, la iniţiativa tipografului Martin Hochmeister, viitor primar al Sibiului, în cadrul clădirii a fost amenajat primul teatru din România. Afectat în două rânduri de incendii, construcţia a fost refăcută, ultimele lucrări de renovare fiind desfăşurate în perioada 1994 – 2006. De atunci, aceasta este utilizată ca sală de concerte sau pentru a găzdui diferite evenimente culturale.
După Muzeul de Istorie Naturală am făcut stânga pe strada Gheorghe Lazăr, iar într-un final am ajuns în Piaţa Mare, unde un soare puternic îşi lua revanşa faţă de ploaia din seara anterioară. Mi-am amintit de un obiectiv turistic pe care îl notasem ca „must see”, aşa că am pornit-o înspre Piaţa Mică, unde l-am găsit cu uşurinţă. E vorba de Turnul Porţii Aurarilor şi Piaţa Aurarilor, un spaţiu extrem de romantic şi intim. Piaţa Mică şi Piaţa Aurarilor sunt legate printr-un pasaj îngust în trepte, pe care am păşit cu fascinaţie, trecând pe lângă ferestrele micuţe păzite de oboloane, pentru a feri locuitorii de ochii indiscreţi ai turiştilor.
Pasajul reprezintă restul unui puternic bastion de poartă, Turnul Aurarilor, din care se păstrează o parte de zid crenelat, înglobat în corpul unei case construite ulterior. La parter, turnul este prevăzut cu două treceri cu boltă, perpendiculare, pe unde se ajunge în Piaţa Aurarilor. Etajele au fost amenajate ca spaţii pentru locuit, cu ferestre ample, pierzându-se aspectul de fortăreaţă caracteristic perioadei medievale. Mica piaţetă m-a dus cu gândul departe, iar dacă nu ar fi fost maşini parcate mai peste tot m-aş fi simţit cu adevărat în altă epocă. Şi aici se afă clădiri cu ochi, care te privesc iscoditor din acoperişurile cu ţiglă.
După această incursiune visătoare în trecut, am revenit în piaţă, pe străzi, printre restaurante şi cafenele. Ce îmi place mult la Sibiu este că lipsesc magazinele cu suvenire kitsch, atât de prezente în alte oraşe turistice. În plus, prin oraş sunt multe hărţi cu indicatoare spre principalele puncte de atracţie, aşa că n-ai nevoie de hartă şi nici nu există riscul să te pierzi. Unde mai pui că poţi să ai chiar surprize plăcute şi să descoperi mesaje inedite, cu substrat, inclusiv în vitrinele magazinelor. De exemplu, un afiş care reaminteşte de bunele maniere mi-a zâmbit din fereastra unui magazin: „Aici se dă Bună ziua şi se spune Mulţumesc”. Mi s-a părut o campanie tare reuşită, simplă şi la obiect, ducând mai departe mesajul din 2007, de data aceasta ca „Sibiu, capitala bunelor maniere”.
După ce am prânzit, mi-am făcut curaj să mă îndepărtez de inima oraşului şi am luat-o încet spre Parcul sub Arini. Comparativ cu distanţele din Bucureşti, de exemplu, nu e foarte mult de mers, iar traseul a fost unul liniştit. Nici prin această zonă nu era cine ştie ce trafic, aşa că m-am putut bucura de privelişte în linişte. Am trecut pe lângă mai multe sedii de facultăţi şi complexe studenţeşti – un fel de „Regie”, mi-am zis.
Când am ajuns în parc, am descoperit un loc destul de sălbatic, cu multă vegetaţie şi locuri perfecte pentru picnic. În unele porţiuni pare că te afli într-o pădure din afara oraşului, unde doar câteva drumeaguri şerpuitoare îşi fac loc prin iarba deasă. Există însă şi zone mai populate, cu bănci şi straturi îngrijite de flori şi chiar cu ponei gata să te ducă la plimbare într-o trăsurică. De asemenea, locurile de joacă pentru copii erau pline de prichindei energici.
Parcul sub Arini a fost înfiinţat în anul 1856 şi este unul dintre cele mai vechi parcuri din România. Mai multe specii de arbori au fost plantate în zonă şi s-a construit un pod peste pârâul Trinbach, iar în 1883 a fost construită o seră. Prima fântâna arteziană a parcului datează din 1894. Patru ani mai târziu, a fost ridicat Pavilionul de muzică, unde în fiecare duminică concerta fanfara militară. Parcul sub Arini beneficiază de iluminat electric din anul 1904.
În zilele noastre, parcul se întinde pe o suprafaţă de 22 de hectare şi cuprinde peste 68 specii de arbori, dintre care 38 locale şi 30 exotice, provenind din zone precum China, Japonia, America, Algeria sau Asia Mică. Cele mai bătrâne exemplare de copaci au peste 150 de ani.
Mi-a priit plimbarea prin parc şi m-am bucurat că am luat decizia să vin aici pentru a-mi petrece restul după-amiezii. Ziua a trecut pe nesimţite, iar mai pe seară m-am întors în centru, am luat cina şi mi-am făcut bagajele pentru plecarea de a doua zi.
Deşi Sibiul e un oraş micuţ, am simţit că un weekend n-a fost de ajuns pentru a-l descoperi şi a vedea toate câte are de oferit. Ca de obicei, întoarsă acasă, am găsit pe net o grămadă de alte locuri din Sibiu în care mi-ar fi plăcut să ajung. Poate data viitoare!
