Personalitate emblematica a literaturii romane, Ion Agarbiceanu a creat o opera cu multiple valente. El a scris reminiscente foiletoane, o sumedenie de scrisori presarate cu un timbru umoristic, dar si lucrari de reflectii social-filosofice. Agarbiceanu ofera o proza de evocare si portretistica definitorie pentru orientarea in care se regasea in timp si spatiu. Colaborarea sa cu revista Luceafarul a fost insemnata intre anii 1902-1905, cand se ivesc elementele de baza ale orientarii sale estetice ce-l vor insoti pe tot parcursul vietii. Cele mai importante scrieri ale sale sunt Tempi passati, volum premiat de Societatea Scriitorilor Romani, si Oameni de isprava, o serie de evocari ale unor personalitati culturale ale vremii.

Cel mai important roman prin subiectul abordat este Legea mintii, scriere terminata in 1915, publicata abia peste 12 ani. Tema aleasa este complexa si profunda, partial intrevazuta de pedagogia lui Slavici din povestirea Popa Tanda. Romanul lui Agarbiceanu este romanul formarii, un veritabil bildungsroman, contradictiile si conflictele personajului ca individualitate, in raport cu realitatea umana si sociala inconjuratoare, constituind ingredientul primordial in ivirea personalitatii personajului central. Apar conflicte deosebit de ample, avand in vedere faptul ca eroul romanului da dovada, in lupta sa absoluta pentru dreptate, de un fanatism justitiar apropiat de cel al lui Michael Kolhaas. Legea mintii nu s-a bucurat niciodata de succes sau macar de atentie comprehensiva in randurile criticii moderniste, care nu avea antene sensibile la bildungsroman.

Romanul lui Ion Agarbiceanu se remarca prin soliditate si substantialitate exemplara, cu respectul logicii interioare a constructiei, determinata de ideea purificarii erosului carnal. Eroul, prin evolutia si profunzimea finala a personalitatii sale, trece mai intai prin conflict cu rigorile formatiei absurde, o forma de ipocrizie stearpa. Prin conflictul social provocat atat de incapacitatea fratilor sai de neam de a-i pricepe intentiile, cat si de adversitatea inamicilor neamului sau. Transfigurarea finala, depasirea sferei terestre a iubirii, ce constituie a treia incercare, ofera un raspuns tematic romanului anterior, Legea trupului. Realismul mitic al lui Ion Agarbiceanu isi are sursa in intalnirea dintre naturalism si mitos, ceea ce este modern, daca ne gandim la efectele unei alte intalniri in opera lui Thomas Mann, cu alte consecinte, avand in vedere deosebirile dintre spontaneitate si elaborare in creatia artistica. Numeroase figuri din mediul rural al scriitorului roman sunt bolnave trupeste ori sufleteste, in opera sa abunda personajele dubioase, batranii, muribunzii, epilepticii, alcoolicii, handicapatii si dementii. Aceste tipologii primesc o candoare sacra pe alocuri, alcatuind stratul spiritual si puntea de legatura intre imanent si transcedent. Personajele rurale ale lui Ion Agarbiceanu dovedesc nu numai interesul obiectiv al scriitorului pentru om, ci marturisesc ethosul sau cuprinzator, in care interesul fata de inocenta celor umili se uneste cu intelegerea delicata a tot ce este stravechi si imemorial in psihologia lor, ori cu mila fata de mizeria materiala, omul supus saraciei, nedreptatii, infirmitatilor, patimei si ratacirilor spirituale rasfrange simbolic tragicul existentei universale. Spre exemplu, Fefeleaga, cu profunzimea ei umana, este ca o fabula de Esop si problematica precum Moartea lui Ivan Ilici.

Citește și:  Neil Armstrong – astronautul care a făcut „un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire”
Placa memoriala Ion Agarbiceanu, Foto: iordachec.wordpress.com

La Agarbiceanu este regasit un realism elementar si sistemic, ce da viziunilor sale epice o densitate pe care nu o au decat ideile poetice, caracteristica uzuala naratiunii populare. Autorul reuseste sa transpuna in limbajul realist cult aceasta putere de plasmuire a duhului basmului popular. Demn de apreciat este faptul ca Agarbiceanu nu culege material folcloric, ci imagineaza chipuri si intamplari care infatiseaza viata de la tara si care sunt povestite prin graiul mandrului taranas, asemeni basmului. In ciuda acestui fapt, oricat de originare si potente ar fi elementele mitice, ele nu afecteaza in mod negativ realismul fundamental al stilului si conceptiei sale literare, jocul se situeaza intre mitic si real. Scriitorul este foarte inegal, subminat adeseori de didacticism si de neglijente stilistice. Totusi, Ion Agarbiceanu descopera in masa epica a unor scrieri – Doua iubiri, In intuneric, Prapastia, De la tara – pagini de mare poezie naturalistica, pe langa portretele rurale emotionante si inocent existentiale. Este un stil neliteralizat, functional, Ion Agarbiceanu plasticizand prin elemente din ordinea naturii sau a mediului rural imediat, realitatea practica si nealterata de timp. Elementele folclorice tin de aceasta lume a credintei si superstitiilor, scriitorul fiind impins de un profund inteles antropologic.

Capacitatea narativa exceptionala a lui Ion Agarbiceanu este relevata cu seama de marile lui povestiri, Popa Man, Pascalierul, Faraonii, Jandarmul, concepute sau publicate pe o mai intinsa perioada de timp, cuprinsa intre anii 1906-1961. Aventura, pitorescul, umorul si misterul isi regasesc aici locul propice dezvoltarii, intr-o literatura ce se complace in a fi ea insasi, dar nu fara impulsuri romantice. Actiunea se desfasoara linear, dramatic, veridic si incitant, calitatea pur narativa a acestor povestiri fiind capabila de a situa opera sa pe cele mai inalte culmi ale genului nuvelistic autohton. Mai rafinat decat Slavici si mai poet decat Rebreanu, Ion Agarbiceanu a fost un geniu neobosit, manat de o fantezie epica, care-i ofera o unicitatea neta in cadrul literaturii romane.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.