O vezi de departe cum își scaldă în soare, podoabele. Parcă nicicând nu s-a mai văzut o asemenea frumusețe, mândră mireasă împodobită cu cele mai de preț giuvaieruri, care își așteaptă zâmbind, pretendenții.
Este Iulia cea Albă a vechilor întemeietori, iar azi a căpătat pe deplin titlul de singura și cea mai bine conservată și restaurată cetate de tip Vauban de la noi din țară. Ați ghicit, în Alba Iulia ne poartă astăzi drumul, cetatea cea de preț a principilor Transilvaniei!
Cum poți știi când ți-a plăcut extraordinar de mult într-un loc anume? Nimic mai simplu…atunci când povestești despre el nu știi ce să spui mai întâi. Așa se întâmplă și acum, când mi s-a propus să scriu despre Iulia cea Albă. Îi spun așa, pentru că, în 2009, când am văzut-o pentru prima dată după lucrările de restaurare, țin minte că m-a șocat culoarea ei. Alb, la orice pas, în fiecare zid. Alb peste tot. Ca o fecioară neîntinată ce se mândrește de departe cu virginitatea ei.
Încă mă gândesc ce îmi place mai mult la ea. Și, cum nu mă pot hotărî sub nicio formă, am decis că cel mai bine e să vă spun, pas cu pas, de ce trebuie măcar o dată în viață să-i treceți Porțile!
Înapoi în timp
A văzut Unirea principatelor și moartea lui Horea. A tresăltat de bucurie la intrarea principelui valah, Mihai, în istorie. A scris ea însăși istoria Transilvaniei, secole întregi. Acum e rândul nostru să scriem despre istoria ei! De numele ei se leagă pentru veșnicie alte nume mari ale istoriei noastre: Decebal, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu, sau regele Ferdinand. Odată venit aici, te vei întoarce în timp. Acolo unde vei afla că…
Numele și–l poartă cu mare fală de mai bine de un mileniu și îl datorează ducelui Gyla, cel care a întemeiat aici, înainte de anul 1000 un gylas, așezare care în 1002 va fi cucerită de trupele regelui Ștefan I al Ungariei. Încă de pe atunci locuitorii săi și călătorii îi spuneau Cetatea albă a lui Gyla, iar mai apoi, slavii au denumit-o Bălgrad (tot cetatea albă), datorită zidurilor vechiului castru roman pe ruinele căruia a fost amplasată noua fortificație, ziduri care erau din piatră albă.
100 de ani mai târziu, înfloritoarei domnițe avea să-i fie recunoscută puterea în arealul transilvănean, astfel că, la 1111, în Alba Iulia este menționată și prima episcopie catolică. Bine, dar pentru ochiul neobișnuit cu firul încâlcit al istoriei, acest fapt nu pare să aibă prea mare importanță. Cu toate acestea este necesar să știm că o episcopie în acele vremuri se înființa doar într-un centru suficient de prosper și bogat încât să-i susțină nevoile. Iar principesa Ardealului, Alba Iulia avea tot ce-i trebuia pentru a deveni unul dintre cele mai importante orașe transilvănene. Așa se face că, peste încă ceva vreme, la 1241, documentele de atunci vorbesc despre ea cu titulatura de oraș! Oraș, spuneam! Asta în vreme ce Clujul, de exemplu, era cunoscut drept un sat mai mare!
Și cum un oraș înseamnă bogății, putere și multe de furat, nu mult a trecut până să fie purtat prin foc și sabie de cotropitori. 2000 de oameni au fost atunci închiși și arși de vii în Catedrala Catolică, sora mai mică a Catedralei Notre Dame din Paris. Răscoalele sașilor au mutilat din mândrețea ei vestită. Dar ceea ce i-a adus cel puțin pentru câteva secole declinul și îngenunchierea au fost invaziile tătare care au răscolit până și pământul de sub tălpile caselor, în căutare de bogății.
Însă, precum un adevărat Phoenix, Alba Iulia s-a ridicat din cenușa-i proprie. Și-a strâns pe lângă ea oameni muncitori care să o ajute și să-i refacă zidurile. Apoi și-a adunat meșteri pricepuți, care să-i cioplească în piatră mândre palate, cu coloane din marmură fină și podele din mozaic italienesc. Și, de parcă nu ar fi fost de ajuns, domnița cea albă a vrut să arate tuturor cât de hotărâți sunt oamenii ce trăiesc pe aceste meleaguri, atunci când e vorba de viața lor. A tocmit sticlari iscusiți pentru a împodobi palatele ei cu ferestre de cristal și oglinzi de Murano, de o frumusețe rară, în așa fel încât îți era mai mare dragul să te plimbi pe aleile ei, admirându-i obrazul subțire, ținut cu muncă asiduă și cu dragoste de frumos.
Acum vede Iulia intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul pe porțile ei la 1 noiembrie 1559! Și, după secole în care a fost pețită de numeroase fețe nobile cu sânge albastru, domnița noastră acceptă propunerea unui principe român! Acum, primește cu tot sufletul deschis, mii de oameni adunați de pretutindeni, la Mica Unire de la 1600! Și tot acum, Mihai îi bate monedă în prima monetărie ridicată aici, din care încă se mai păstrează și astăzi o parte din ziduri! Suntem în anul 1658 când Mihai închisese demult și pentru totdeauna ochii, pe câmpul de la Turda! Toată această frumusețe a reședinței principilor transilvăneni se transformă din nou, în cenușă, după o altă invazie tătară. Și, de parcă toate acestea nu erau de ajuns, doar trei ani mai târziu, tot tătarii șterg de pe fața pământului orice suflare omenească din Alba Iulia.
Cu trupu-i sfârtecat, hainele sfredelite, Iulia cea frumoasă rămâne în anonimat o bună bucată de vreme, până aproape de stăpânirea habsburgică, ce îi va readuce o parte din faima de odinioară, nu însă și strălucirea, ea devenind acum centru militar! Este epoca cetăților de tip Vauban (cu formă stelată) peste tot în Europa. Drept urmare, împăratul Carol al VI-lea de Habsburg ridică și pentru Iulia o cetate în șapte colțuri. La aproape 500 de ani, episcopia catolică își va relua aici reședința. Mai mândră, mai frumoasă, mai impunătoare este acum Alba Iulia care parcă a uitat vechile răni și a luat numele binefăcătorului ei, cunoscută fiind de acum drept Alba Carolina.
În schimb, vremurile noi aduc evenimente noi și Iulia va privi, de peste timp, cum răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan îi pătează cu sânge, prin frângerea cu roata, albul rochiei sale. A supraviețuit și acestui supliciu, demonstrând că… restul este istorie, așa cum spune poetul, cu toate că istoria ei nu s-a încheiat cu acest episod.
Dar, astăzi, Alba Iulia a învățat să-și prețuiască vechile cicatrici. Mărirea și decăderea, pe ambele le-a cunoscut de-a lungul istoriei. Iar perioadele în care chipul i-a fost biciuit de mâna aprigă a destinului i-au fost trepte către alte zări. Astăzi, este cea mai bine conservată cetate de acest fel, de pe întregul cuprins al țării. Astăzi, vorbește tuturor despre trecutul ei glorios și tumultos. A fost oraș înaintea multora de la începutul Evului Mediu. A fost gazda principilor transilvăneni și din mâna ei s-au scris istorii care vor aminti pe vecie despre fapte de arme, Uniri, încoronări, regi și regine, deopotrivă maghiari și austrieci. A învățat să trăiască alături de alte naționalități și să prețuiască fiecare palmă de pământ, lăsată de la înaintașii ei. Și poate de aceea este Alba Iulia iubită. Poate de aceea, cine îi trece pragul va străbate mări și țări pentru a da ceasul înapoi, ascultându-i poveștile!
Vizitați-o! Ascultați-o! Citiți în sufletul ei și priviți-o țintă în ochi! Căci România aceasta nicicând nu a avut vreo domniță mai frumoasă și mai mândră, mai pețită și mai adulată ca Iulia cea albă, mireasa lui Mihai!
NB: Fotografiile aparțin autorului articolului și nu pot fi reproduse fără acordul scris al acestuia!