Lapsusul, potrivit DEX, este: “Incapacitate momentană a cuiva de a-și aduce aminte de un lucru știut; eroare, inadvertență comisă din neatenție de o persoană care vorbește sau scrie ceva”. Este un cuvânt care s-a internaţionalizat, în sensul că se foloseşte în multe limbi, în această formă, provenită din latină (din lat. “labi”, cu sensul “alunecare”, “poticnire”).

Există mai feluri de lapsusuri – “lapsus linguae” (când este vorba de o eroare în comunicarea orală), “lapsus calami” (o inadvertenţă în textul scris), “lapsus manus” (când cineva face un gest, altul decât cel pe care intenţionase să-l facă), “lapsus memoriae” sau “lapsus mnezic” (o eroare generată de funcţionarea memoriei), “lapsus lectionis” (o eroare care se produce la citirea cu voce tare sau în gând a unui text).

Cu siguranţă, fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să nu-şi amintească , la un moment dat, un cuvânt, numele unei persoane, al unui loc etc. sau să pronunţe greşit cuvinte care prezintă asemănări fonetice cu altele, un lapsus intevenind, de regulă, când este vorba de cuvinte mai puţin utilizate sau când memoria, prin diverse asocieri fonetice, provoacă o eroare în folosirea limbajului verbal. Statisticile arată ca, la 600 – 900 de cuvinte, oricine produce un lapsus, iar erorile pot fi legate de o literă (65% dintre cazuri), o silabă (5%), un cuvânt întreg (30%).

Lapsusul ca anomalie de limbaj

Lapsusul ca anomalie de limbaj
Lapsusul ca anomalie de limbaj

De regulă, lapsusul intervine în stări de oboseală, de tensiune, de emoţie, de furie, sub presiunea timpului, care dictează un ritm mai rapid al vorbirii, în absenţa concentrării, frecvente fiind situaţiile în care aceste cauze se manifestă simultan.

Lingviştii explică lapsusul din punct de vedere cognitiv. Nu numai pe parcursul învăţării unei limbi, dar de-a lungul intregii vieţi auzim, asimilăm cuvinte noi, care pot fi asemănătoare fonetic cu altele, deja ştiute.

În mod normal, creierul nostru respinge automat cuvintele asemănătoare cu cel pe care vrem să-l rostim sau să-l scriem, chiar înainte de a fi rostit sau scris. Uneori, însă, această respingere nu se produce atât de prompt cum se întâmplă de obicei şi ne pomenim “alunecând”, pronunţând/ scriind altceva.

Încă din secolul al XIX-lea, lingvistul Rudolf Meringer a explicat în detaliu mecanismele care intră în joc în producerea unor asemenea derapaje, precum lapsusurile. În opinia lui Meringer, manifestarea limbajului se produce în trei etape – conceptualizare, formulare, articulare. Conceptualizarea înseamnă, pentru creier, punerea ideilor/ conceptelor în cuvinte şi crearea de legături între ele. Lapsusul se produce în timpul articulării cuvintelor.

Adesea, lapsusul se produce ca o permutare a consoanelor. Consoana de la începutul primei silabe este înlocuită de consoana celei de-a doua silabe, creierul anticipând ceea ce vrem să spunem.

Alteori se produce fenomenul “contaminării” – două cuvinte se contopesc în minte, dar locutorul spune exact cuvântul pe care nu voia să-l pronunţe sau o parte a altui cuvânt este integrată un cel rostit, fără niciun sens. În studiile sale, Meringer a înregistrat şi analizat peste 8 800 de exemple de lapsus linguae şi lapsus calami, din limbajul subiecţilor săi, vorbitori de limba germană.

Citește și:  Viziunea oamenilor de stiinta asupra diferentelor dintre sexe

Lapsus – explicaţia psihanalitică

Sigmund Freud
Sigmund Freud

Se pare că lapsusul nu este doar o problemă lingvistică. Încă din 1901, Sigmund Freud, părintele psihanalizei, în lucrarea “Psihopatologia vieţii cotidiene”, explică lapsusul, pe care îl caracterizează ca fiind un “fenomen enigmatic ”, un “act eşuat”, expresia unui gând sau a unei dorinţe refulate, care arată că pulsiunile noastre sunt mai puternice decât conştiinţa. Freud mai crede că lapsusul este o manifestare cu resorturi mult mai profunde, respingând explicaţiile lingvistice pe care le consideră ca fiind “simpliste”.

Lapsusul ar fi, în viziunea freudiană, indiciul unor intenţii, al unor trăiri nemărturisite, dovadă fiind şi faptul că un lapsus provoacă, de regulă, amuzamentul sau jena celor din jur. Dacă inconştientul reuşeşte să treacă bariera pusă de conştiinţă, pentru a bloca ceea ce nu este de spus/ mărturisit, se întâmplă ca un factor extern – oboseala, stresul, relaxarea voinţei şi a controlului etc. – să permită acest lucru.

Pentru psihanalistul austriac, lapsusul este şi expresia unui conflict interior, a unei “trădări” din partea gândirii. Dacă o persoană este în armonie cu ea însăşi, dacă există un acord între gândire şi expresie, atunci ar fi imposibilă alunecarea în lapsus.

Lapsusuri celebre

Lapsusul
Lapsusul

Când lapsusul intervine în limbajul cotidian al unei persoane oarecare, de obicei situaţia se depăşeşte rapid, poate fi chiar amuzantă. Când o astfel de inadvertență se manifestă însă în discursul unei persoane publice, atunci s-ar putea ca efectele să fie imprevizibile, iar explicaţiile psihanalizei, care trimit la subconştient, să fie mai viabile decât cele lingvistice, arătând că subconştientul este “preocupat” de alte lucruri. Iată câteva exemple de “lapsusuri celebre”:

  • Preşedintele Franţei, Nikola Sarkozy, într-un discurs în faţa Republicanilor, a declarat cu multă “convingere” că… “Va fi întotdeauna de partea dictatorilor”, deşi intenţia sa a fost de a spune că “Va fi întotdeauna de partea oprimaţilor”.
  • O membră marcantă a Parlamentului European, vorbind de la tribună, despre “fonduri de investiţii” a spus: “Îi văd pe unii care cer rate de rentabilitate de 20 – 25%, aproape fără “felaţie”, ratând cuvântul “inflaţie”, cel pe care vorbitoarea a vrut să-l rostească, situaţie cu efecte comentate amuzant sau sarcastic în mass-media, care a “dezbătut” pe larg discursul “distinsei” parlamentare.
  • În 2009, un cunoscut om politic englez, Gordon Brown, când s-a aniversat “Debarcarea din Normandia”, marea operatie-amfibie, din Al Doilea Război Mondial, în loc de “Omaha Beach”, cum se numea locul în care forţele aliate au pierdut cei mai mulţi soldaţi, politicianul a spus: “Obama Beach”.
  • Ministrul Afacerilor Externe, din Franţa, referindu-se la “Mişcarea de autonomie Uyghur” (a populaţiei musulmane şi tucofone, din China) a pronunţat, în engleză, “iaurt” (yaourt), în loc de “Uyghur”.

Lapsusurile nu lipsesc nici din spaţiul public de la noi, mai ales dacă suntem atenţi la limbajul politicienilor. Iar cauzele nu par a fi legate nici de stres, nici de oboseală, nici de graba de a comunica, ci, mai degrabă, de ceea ce Titu Maiorescu numea, în secolul al XIX-lea, “beţia de cuvinte” şi, probabil, de “festele” subconştientului.

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.