Lexovisaurusul apartine categoriei dinozaurilor spinosi si reprezinta o forma primitiva de animal preistoric care a trait in era Mezozoica, in Triasicul mijlociu, cu aproximativ 164 de milioane de ani in urma. Scheletul acestui dinozaur a fost reconstituit pe baza doar a catorva ramasite fosile descoperite in Anglia si in partea de nord a Frantei. Pe baza studiului facut asupra lor s-a ajuns la concluzia ca acest animal s-ar asemana foarte mult cu dinozaurul Kentrosaurus care a trait in Jurasicul superior.
Descoperirea și clasificarea Lexovisaurus
Totusi tinand cont de felul cum erau dispuse cele doua randuri de placi osoase din partea anterioara a capului si pana la mijlocul spatelui, cat si de aspectul celor doua perechi de spini care erau insirate spre varful coazii unii cercetatori au asemanat aceasta creatura cu Stegosaurusul din Jurasicul superior. In anul 1957 paleontologul R. Hoffstetter a descris in amanunt aceasta specie si a numit-o Lexovisaurus durobrivensis. Lungimea unui Lexovisaurus adult a fost estimata la 5 m si greutatea la aproximativ o tona.
Rolul plăcilor și spinilor în apărare și termoreglare
Placile care acopereau spatele erau mai mari decat cele din zona gatului, se banuieste ca nu erau prinse de scheletul animalului, ci erau implantate in pielea groasa si solzoasa, formand un scut ce proteja mare parte din zona corpului.
Placile erau acoperite cu piele groasa bogat vascularizata – prin care dinozaurul reusea sa-si controleze schimburile de caldura cu mediul. Tepii de pe coada erau foarte lungi si ascutiti, ca niste coarne imense foarte periculoase, ele puteau provoca oricand rani grave pe corpul dinozaurilor pradatori. In zona umerilor, pe partile laterale, animalul avea o pereche de ghimpi lungi ce protejau flancurile vulnerabile ale corpului.
Anatomia unică a dinozaurului spinos
Membrele posterioare erau foarte lungi si puternice, aveau coapse largi cu insertii musculare mari, iar membrele anterioare putin mai mici erau suficient de bine dezvoltate sa ajute la sustinerea corpului masiv al animalului. Mersul era patruped, pozitia obisnuita a dinozaurului era cu capul mentinut aplecat datorita membrelor din fata mai scurte. Labele erau puternice, se terminau cu degete groase si gheare copitate.
Capul era mic, botul alungit avea falcile prevazute cu dinti mici si ascutiti, care deseori nu faceau fata procesului de maruntire a plantelor. De aceea dinozaurul avea obiceiul sa inghita pietre stomacale cu margini taioase – numite gastroliti – pentru a ajuta la macinarea bucatilor vegetale in stomac si a-si usura astfel digestia. In momentul cand pietrele se toceau erau aruncate afara si inlocuite cu altele noi, culese de pe malurile raurilor.
Aceste animale erbivore traiau in turme numeroase de sute sau chiar mii de exemplare, in zonele impadurite din apropierea cursurilor de ape si se hraneau cu tot felul de plante de la nivelul solului. In perioada de reproducere femelele isi sapau gropi in pamant si depuneau un anumit numar de oua, eliminate prin cloaca – un organ din partea posterioara a corpului. Ouale erau acoperite cu plante pentru a fi mentinute la temperatura constanta necesara clocirii.
Dinozaurul Lexovisaurus face parte din ordinul Ornithischia, familia Stegosauridae.
Tehnici de apărare ale Lexovisaurusului
Lexovisaurus era un maestru al supraviețuirii, folosind o combinație de strategii defensive pentru a-și proteja teritoriul și turma. Spinilor săi lungi de pe coadă li se atribuie un rol esențial în descurajarea prădătorilor, iar poziționarea lor strategică făcea dificilă atacarea zonelor vulnerabile ale corpului.
În plus, plăcile osoase mari de pe spate, acoperite cu piele groasă și vascularizată, nu doar că protejau corpul, ci și funcționau ca un mecanism de comunicare vizuală. Se presupune că dinozaurul își arcuia spatele și își ridica coada în semn de avertisment atunci când se simțea amenințat.
