Locuințe tradiționale românești: patrimoniul nostru cultural

Gospodăria țărănească este o unitate social-teritorială, formată dintr-un complex de construcții, casă și anexe (grajd, cămară, cotețe etc.), ridicate în jurul unei curți și grădini destinate cultivării legumelor și pomilor fructiferi care aparțineau unei familii. Suprafața ei varia de la familie, la familie, mărimea sa fiind determinată de starea socială a proprietarului și de numărul moștenitorilor pe linie bărbătească.

În cadrul gospodăriei țărănești, casa era construcția cea mai importantă, ea fiind spațiul în care se desfășura cea mai mare parte a vieții cotidiene a unei familii și cele mai importante evenimente din viața omului: nașterea, căsătoria și moartea. Datorită funcțiilor sale, casa era prima construcție care se ridica în cadrul locuinței tradiționale, prezența ei indicând existența unei noi familii în mijlocul comunității locale.

Pentru ca o construcție să fie numită casă, trebuia să se îndeplinească anumite condiții: să fie ridicată la suprafața pământului; să fie formată din cel puțin două încăperi, dintre care una să fie utilizată ca locuință permanentă de către familie; încăperea cu destinație de locuință trebuia să aibă ușă, ferestre, pod și un sistem de încălzire și preparare a hranei și de evacuare a fumului. Cealaltă încăpere se numea tindă sau cămară.

O casă se construia în trei situații: la întemeierea unei familii, atunci când vechea casă s-a dărâmat și când proprietarul dispunea de resurse materiale și dorea să-și etaleze bogăția printr-o casă mai arătoasă.

Potrivit tradiției, băiatul cel mai mic moștenea casa părintească; pentru restul fraților, părinții aveau obligația morală de a le face casă atunci când se căsătoreau. Pana la ridicarea noii case, tânăra familie locuia în casa veche a flăcăului. Casele noi se ridicau pe un loc din vatra satului, primit ca zestre de fecior, la întemeierea familiei.

Pentru ca noua construcție și familia care va locui în ea să fie norocoasă și bogată, apărată de duhuri rele, se credea că aceasta trebuie să fie ridicată pe un loc curat, adică nu pe un loc pe care a fost o casă pustie, ca să nu rămână pustie familia, nici pe un loc obținut necinstit sau blestemat, pentru a nu se surpa casa.

Viitorul unei locuințe tradiționale și al familiei proprietare putea fi influențat, după credința populară, de anumite întâmplări petrecute în timpul construcției. Lucrul început la construirea unei case nu trebuia întrerupt, deoarece se credea că proprietarul nu va avea noroc de noua casă.

De aceea, tot materialul de construcție se procura înainte de angajarea meșterilor și de începerea construcției. Lucrul la o casă nouă se începea într-o zi de luni, miercuri sau joi, zi în care se ținea o slujbă la biserică sau se chema preotul să sfințească locul.

Cea de-a doua situație în care se construia o casă nouă era atunci când vechea construcție, din diferite motive, nu mai pute fi locuită. În această situație, noua casă se ridica pe locul celei vechi, dacă aceasta era considerată ca fiind “norocoasă” sau înaintea ei cu cel puțin un metru pentru ca familia “să meargă înainte”, să progreseze, din aceleași materiale și cu aceleași tehnici de construcție asemănătoare casei vechi.

Cea de-a treia situație în care se ridica o casă nouă era atunci când proprietarul dispunea de resurse materiale și dorea să-și etaleze prosperitatea economică.

Materialele de construcție utilizate în ridicarea unei locuințe tradiționale erau lemnul, pământul și piatra. Din lemn, era confecționată structura de rezistență, formată din talpă, cunună, stâlpi și contrafise. Pentru a fi apărată de umezeală, talpa era așezată pe o temelie de piatră, iar pământul servea la ridicarea pereților.

După Primul Război Mondial, familiile mai avute au folosit ca material de construcție pentru ridicarea pereților cărămidă arsă. Aceasta era făcută din pământ argilos, care se uda și se călca cu picioarele, până se făcea ca un aluat din care se luau bulgări. La rândul lor, bulgării se așezau pe niște mese lungi, după care se băteau în tipare, pentru a lua forma cărămizilor. După ce se uscau, cărămizile se ardeau în cuptoare.

Cărămizile arse erau apoi clădite pe o fundație de piatră, după care se ridicau pereții, cărămizile fiind legate cu mortar de pământ. Când pereții erau gata, construcția se acoperea și se tencuia.

Ca tip de plan, locuința tradițională face parte din categoria caselor cu tindă, adică erau formate din două încăperi, casă și tindă, cu destinații diferite. Casa era încăperea folosită ca spațiu permanent de locuit, de către familie, din care cauză avea dimensiuni mai mari, pentru a servi ca loc de dormit sau pentru pregătirea mâncării, mâncat, desfășurarea unor activități casnice și a unor evenimente deosebite.

Tinda era încăperea care servea drept loc de trecere de afară în camera de locuit și de depozitare a unor obiecte de strictă necesitate. Ea avea dimensiuni mai mici, cu o fereastră la fațadă.

Locuințele tradiționale aveau câte două ferestre în peretele din frontul casei și câte o ferestră în peretele de la fațada casei și în peretele din dos.

Interiorul casei era organizat pe colțuri. În dreapta ușii de la intrare, se găsea cuptorul de copt pâine alături de care se afla cuptorul pe care se gătea mâncarea. Fumul de la ambele cuptoare era evacuat printr-un horn.

Mobilierul locuințelor tradiționale era modest. În colțul de nord-vest al camerei de locuit, era plasat un pat pentru adulți, iar în coltul de sud-est, unul pentru copii. De-a lungul pereților de la frontul și fațada casei, se găseau plasate câte o laviță, iar în dreptul ferestrelor de la frontul casei, se găsea masa, alături de care se așezau scaune cu spătar. Pe pereți, atârnau farfurii smălțuite și icoane cu ștergare.

În interiorul acestor locuințe se păstrează multe dintre obiceiurile străvechi, care sunt transmise din generație în generație. De exemplu, multe gospodării păstrează încă obiceiul de a găti în cuptoarele de pâine construite în curte sau de a folosi camara de vară pentru prepararea și păstrarea alimentelor. Aceste practici nu doar că întăresc legătura comunităților cu trecutul lor, dar oferă și o fereastră spre un mod de viață sustenabil și profund conectat cu natura.

Pe lângă funcția de locuit, gospodăria tradițională românească joacă un rol vital în economia rurală. Ea servește ca loc de producție și procesare a produselor agricole, dar și ca spațiu de socializare și de desfășurare a festivităților comunitare. Fiecare element al gospodăriei este proiectat să sprijine aceste funcții, demonstrând o înțelegere avansată a vieții rurale și a necesităților locuitorilor săi.