Lucy, scheletul vechi de 3,2 milioane de ani – ultimul strămoș comun al oamenilor și cimpanzeilor

Poate cel mai faimos strămoş timpuriu al omului, Lucy a fost primul schelet de Australopithecus Afarensis găsit vreodată, deși rămășițele ei sunt doar aproximativ 40% complete. Descoperită în noiembrie 1974 de către paleontologul Donald C. Johanson în depresiunea Afar din Etiopia, Lucy era la momentul respectiv cel mai timpuriu strămoș al omului.

Johanson a stabilit că A. Afarensis, ultimul strămoș comun al oamenilor și cimpanzeilor, a trăit undeva între 3,9 și 3 milioane de ani în urmă. Chiar dacă fosile mai apropiate de linia cimpanzeilor au fost descoperite începând cu anii 1970, Lucy rămâne o comoară în rândul antropologilor ce studiază originile oamenilor.

Cu un amestec de trăsături de maimuță și de om, incluzând brațe lungi suspendate, dar coloană vertebrală, oase ale piciorului și zonă pelviană potrivite pentru mersul în poziție verticală, zvelta Lucy avea o înălțime de 107 centimetri și undeva în jur 29 de kilograme.

În ciuda micilor dimensiuni, Lucy nu era un copil la momentul morții. Există mai mulți indicatori în urma cărora se poate forma o idee în legătură cu vârsta ei. Descoperirea celor 4 măsele de minte indică faptul că era un adult. Oasele și craniul indică o dezvoltare completă a scheletului (oasele craniene erau deja închise). Luând toți acești indicatori împreună, putem realiza că ea fusese tânără la momentul morții, însă ajunsă deja la vârsta maturității.

Reconstituiri bazate pe cranii ale A. Afarensis găsite mai târziu în apropiere au dezvăluit un cap asemănător cu cel de maimuță, cu o frunte căzută și greoaie, pomeți foarte curbați și un maxilar proeminent; creierul ar fi avut dimensiuni asemănătoare cu cele ale unui cimpanzeu.

În urma cercetărilor rămășițelor scheletului, prin analizarea pelvisului, s-a aflat că exemplarul era o femelă (descoperirile ulterioare au stabilit că masculii erau puțin mai mari). Numele și l-a primit după piesa celor de la Beatles, „Lucy in the Sky with Diamonds” pe care cercetătorii au ascultat-o după descoperirea scheletului. Nimeni nu știe exact cine a venit cu ideea, dar numele a prins repede și a rămas neschimbat de atunci.

Descoperirea lor a dus la infirmarea ipotezei de mult existente că oamenii ar fi dezvoltat un creier mare înainte să meargă drept. După 1974, oamenii de știință și-au dat seama că această ipoteză nu era neapărat adevărată și că dimensiunea creierului se suprapunea între diferitele tipuri de hominizi. Chiar și creierul oamenilor moderni variază în dimensiune, fără a avea o legătură directă cu inteligența.

După descoperire, scheletul lui Lucy a fost dus la Cleveland, Statele Unite ale Americii, în urma unei înțelegeri cu guvernul etiopian. A fost returnat 9 ani mai târziu, atunci când termenii acordului specificau întoarcerea.

Datorită naturii rare și fragile, oasele scheletului său au fost replicate pentru a putea fi folosite pentru predare, cercetare și expoziții. „Adevărata” Lucy se găsește într-un seif construit special ce se află la Laboratoarele Paleoantropologice ale „Muzeului Național” al Etiopiei din Addis Abeba.

Până în momentul de față, nici o cauză sigură a morţii nu a fost determinată. Unul din puținele indicii pe care le avem este lipsa evidentă a unor semne făcute de carnivore postmortem. În general, animalele ucise şi consumate de către prădători vor prezenta pe oase urme ale mestecării, zdrobirii și roaderii. De cele mai multe ori, capetele oaselor lungi lipsesc iar uneori sunt rupte (pentru a permite prădătorului să ajungă la măduvă). În schimb, singura distrugere ce se poate vedea pe oasele lui Lucy este o urmă de puncție făcută de un dinte pe partea de sus a osului pubian stâng.

Aceasta este ceea ce se numește o leziune perimortem, una ce apare la momentul morții sau în jurul acestui moment. În cazul în care urma ar fi fost făcută după ce ea ar fi murit dar osul ar fi fost încă „proaspăt”, atunci semnul nu ar putea să aibă legătură cu decesul ei.

Datarea scheletului a fost încercată prima dată în 1974, dar încercarea a fost împiedicată de lipsa cristalelor databile și de faptul că rocile vulcanice din zona de interes fuseseră modificate chimic.

Din păcate, până în 1976, situația politică din Etiopia devenise instabilă, făcând imposibile excavații ulterioare. Abia 13 ani mai târziu acestea au putut fi reîncepute, în 1990. În 1990-1992 au fost găsite două mostre de cenușă potrivite pentru a fi datate. Prin intermediul tehnologiei argon-argon, aceste mostre au putut fi testate și datate ca fiind de acum 3,22 și 3,18 milioane de ani în urmă, ajutând și la datarea cât mai exactă a rămășițelor lui Lucy.

Există încă multe necunoscute în legătură cu viața lui Lucy și a impactului pe care îl are aceasta asupra originii oamenilor. Chiar dacă după descoperirea lui Lucy, au mai fost găsite schelete mult mai vechi, aceasta păstrează un loc important în cadrul istoriei evoluției umane.